Noaptea de dupa…

   Din clipa in care am deschis ochii de dimineata am inceput sa visez la momentul in care voi ajunge acasa, ma voi arunca in patul mare cat camera si ascunsa sub pilota cu miros de iarna, voi adormi.

   Dar nu a fost sa fie asa; a fost o zi haotica, cu oameni care chiuiau si alergau de colo colo sa organizeze evenimente, printere care “scuipau” hartie de parca erau mitraliere, telefoane care sunau in continuu, lifturile exterioare pe care le-am admirat de atatea ori acum parca imi stateau pe retina, usi trantite, sunete de badge-uri si de mobile uitate cu sonorul la maxim… si totusi peste toate astea LINISTE…

   O liniste bolnavicioasa ce ma tinea departe de zgomotul cotidian imi curgea prin vene, o liniste ce imi amplifica in minte vocea Adinei spunand: “Roxana, cateii nu au mancare azi. Ce facem? Suni tu acolo, vezi daca aia de la… ne mai dau discount la mancare, dai un mail catre colegii tai, dau si eu mail catre ai mei, vorbim cu Ruxi, vorbim cu X, cu Y, mai ai bani, mai am bani?”

    As fi vrut ca in acele momente sa ii strig doar o fraza: “Am obosit, Adina! Nu mai pot”

    Dar oare chiar nu as mai fi putut?

    M-am gandit la Albastrica si la boticul ei sarmos, la Lilith, la Negrila si Ursoaica. Poate ca eu nu mai puteam, dar nici nu as fi avut sufletul sa stiu ca ei ne asteapta si eu sa stau si plang in fata unui birou stinger, in fata unui colectiv mult prea ocupat cu viata de zi cu zi, in fata unor masinarii albe si indiferente la stresul pe care fiecare fraza mi-o provoca, la senzatia de rau si de abis pe care gandul ca micile fapturi din adapost nu vor vedea azi venind la ei masina neagra sau masina gri cu portbagajul plin de bunatati.

     Mi-a trebuit ceva timp sa ma adun, sa pun sertarele mintii la loc si sa incerc sa ma gandesc la solutii si nu la probleme

    Poate ca Adina, poate ca Ruxi, poate ca cei pe care i-am cunoscut azi in circumstante nu foarte placute, sau poate cei pe care nu i-am cunoscut, dar care au avut incredere in noi, mi-au dat curaj pe masura ce fiecare imi spunea: lasa ca ajut si eu; incerc sa dau mai departe; trebuie sa strangem mai multi bani, o sa mai sun la X si poate dau si ei; A dat Y 5 ron, si inca 10, si inca 4 si tot asa.

     E noapte si e tarziu, si iar imi vine sa plang… 

    Nu stiu ce parere aveti voi despre voluntariat si cati dintre voi isi doresc sa faca asta, dar va spun de la inceput … E greu! Trebuie sa fi pregatit ca pentru fiecare fapta buna pe care o faci, sa primesti vreo 3-4 comentarii rautacioase; pentru fiecare cerere de ajutor sa apara vreo 10 care sa te faca mincinos, las sau fraier ca iti pierzi timpul cu “d-astea”; pentru fiecare clipa de bucurie si energie pe care ti-o ofera animalele sau oamenii pentru care lupti, va trebui sa platesti cu minute, sau chiar ore in sir de stres, de palpitatii si nervi, de agonie si in final …. EXTAZ.

    Si stiti de ce extaz?! … pentru ca urmeaza Noaptea de dupa… in seara asta Albastrica si boticul ei sarmos, Lilith, Negrila, Ursoaica, dar si fratii lor din adapost, vor fi deja hraniti la ora la care eu va scriu…

Va multumesc tuturor celor care ati facut posibila … Noaptea de dupa

Pledoarie pentru caine

             Multi dintre voi poate nu ati auzit, sau poate ati uitat de cartea “Pledoarie pentru caine”. Am primit aceasta carte cadou de la parintii mei pe cand aveam vreo 14-15 ani si urma (credeau ei) sa ma faca sa inteleg ca a avea un caine e greu si e o mare responsabilitate; avea (credeau ei!) sa imi arate ca un copil poate fi copil si fara complicatiile ivite de plimbarea sau hranirea unui caine.

                

            Si asa a fost :)) … am citit cartea cu viteza unui avion ce decoleaza si cand am terminat am zis: “Promit sa nu mai cer nimic luna asta, daca imi luati caine” si dupa cum spuneam: asa a fost… am primit un minunat pui de ciobanesc mioritic.

            Anii au trecut si in vara acestui an Sheeba s-a stins, moment in care am zis ca nu o sa mai pot niciodata sa am alt catel pentru ca am suferit mult prea mult cand am pierdut-o pe ea; Dorul de ea m-a facut sa realizez insa ca poate ar trebui sa imi alin “durerea” incercand sa alin dureri mai mari decat ale mele.

              Astfel dupa cum poate unii dintre voi stiti sau daca nu stiti veti afla acum: de aproximativ 2 luni sunt voluntar la un adapost de animale. De foarte mult timp ma gandesc sa imi iau inima in dinti si sa ma apuc de voluntariat si iata ca a venit si clipa asta.

           Cu inima stransa si imbracata de scandal m-am proptit in fata adapostului. Animalute multe tanjeau dupa o mangaiere si o vorba buna; nu ca nu ar fi avut parte de dragoste si vorbe bune, dar un singur om la 100 de caini nu e de ajuns. Drept urmare acum suntem cam 5 oameni la 100 de caini si incercam pe cat posibil sa le aratam acestor caini ca oamenii sunt buni, nu brute; ca oamenii pot mangaia, nu doar lovi, ca oamenii pot iubi, nu doar ura.

          Vreau sa le dovedesc macar acestor caini (pentru inceput) ca atunci cand ai incredere intr-un OM, totul se poate schimba.

           Acum vine insa partea mai grea, pentru a putea merge mai departe, pentru a putea sa ajut la randul meu la implinirea acestui “vis” am nevoie de alti OAMENI si pentru asta, noi cei 5 voluntari avem nevoie de: o mana de ajutor, de donatii sub orice forma – bani, mancare sau contacte ale unor OAMENI dispusi sa ajute; materiale de constructie, aparatura de bucatarie (aragaz sau resou, un frigider), de OAMENI care stiu meserie si ar vrea ca la final de saptamana sa ajute la ridicarea unui tarc, la batut 2 pari in pamant, la vopsit garduri sau custi, la schimbat fanul, la hranit catei si totul in schimbul unor mangaieri.

            O sa va intrebati poate de ce am scris cuvantul OAMENI cu litere de tipar!?

         Ei bine! Cred ca pentru a putea merge mai departe si pentru a putea sa ne ajutam trebuie sa fim oameni in adevarul sens al cuvantului si aici ma refer atat la cei care au animale acasa, cat si la cei care nu au si nici nu isi doresc sa le mai vada pe strada.

Nu pot sa spun ca ii inteleg in totalitate sau ii judec pe cei care nu au animale, si care nu vor sa le mai vada in strada, dar chiar si ei pot ajuta si pot contribui la indeplinirea viselor lor si indirect ale noastre – nu doriti sa vedeti animale pe strada; nu vreti sa va fie frica de cainii din jurul blocului; nu vreti sa vedeti cum numarul lor creste de la o zi la alta – va inteleg, insa atunci tot ce ramane de facut este sa ne ajutati sa va ajutam.

Orice sugestie, orice donatie (chiar si un minim de 10 RON / luna) sau persoana care este de acord sa ajute, reprezinta o caramida pusa la temelia unui adapost. Ridicand un adapost cat mai aproape de standardele normalului, vom putea sa luam cainii de pe strada, sa ii castram, sa ii tratam, sa ii dam spre adoptie celor care ii doresc, si in final sa lasam natura sa hotarasca destinul fiecarui catel.

NU va cer sa ma credeti cand spun ca lucrurile se pot schimba,

VA CER sa aveti incredere in voi ca puteti schimba ceva.

P.S… Daca doriti sa ajutati stiti unde ne gasiti...

Uneori si Dumnezeu e indecis...

7 zile pline de emotie, cu vocea gatuita de plans si cu sufletul flenduri ma rugam ca intr-un fel sau altul suferinta sa se termine.

7 zile m-am certat cu Dumnezeu incercand sa ne convingem unu pe celalalt ce e mai bine pentru Sheeba. Eu ca vreau sa ramana si sa gasesc un leac (fie el si babesc), EL ca a gasit un colt de Rai in care sa alerge cu Ursu, cu Rita, cu Teddy…

7 zile de chin si in final am cedat… aveam inima franta, palmele purtau urmele unghiilor si pumnii dureau de atata stransoare. Am cedat si cu ochii in lacrimi am luat-o in brate si i-am zis “Nu-i nimic daca te duci, eu te iubesc oricum”.

I-am dat LUI sa tina cearceaful albastru, paturica si hamul verde care in ultimele luni de viata ne-a fost atat de util; dar am pastrat lesa si zgarda - singurele legaturi dintre mine si ea ce imi vor aduce mereu aminte de sunetul pitigaiat al primului latrat, de primul “hot atacat”, de prima baie in lacul de la Crevedia, de emotiile pe care le-am avut cand a sarit sa il salveze pe Dino de la inec si de cate si mai cate alte momente pe care de-a lungul celor 13 ani le-am trait impreuna.

Dar inainte de a pleca – Doamne, te rog nu uita - ca ii place sa inoate cel putin 2h pe zi, ii place apa de baut mereu proaspata si niciodata statuta, ii place supa de pui si sa roada oase de vita. Si ii mai place … sa roada merele roata, roata pana ramane cotorul. Ii place branza de burduf, si mierea cu paine si unt. Ii place sa adoarma cu capul pe picioarele tale cand gatesti si tu sa faci piruete intr-un picior sa nu o trezesti, ii place sa stea unde e agitatie si sa sforaie linistita in noptile de vara pe terasa, sub tufele de regina noptii.

Ii place sa alerge si sa se joace cu alti caini, sa fuga dupa veveritze si sa nu le prinda niciodata. Ii place sa o mangai si sa te joci cu degetele de-a lungul coloanei pana adoarme, ii place sa o perii cu peria fina (Stii tu! Aia neagra) pana cand blana se netezeste complet.
Si nu ii place atunci cand o certi, cand nu o lasi sa isi bage si ea botul printre flori si sa manance una, doua gura leului. Nu ii place drumul dinspre parc spre casa, nu ii place la veterinar si nici nu ii place batranetea.

Iar acum pe final mai am o rugaminte – ai grija de ea, ca in intr-o zi o voi (re)adopta.