Monday, January 21, 2013

Scrisoare catre mine


Iubita,

Daca citesti aceste randuri inseamna ca aseara chiar si pentru cateva minute te-ai indoit de scopul si existenta ta pe acest pamant.

Poate ca intr-adevar suntem intr-o zona si o situatie in care am mai fost si niciodata nu ne-a placut. Poate ca nu vrei sa o luam de la capat, sa suferim mimand negarea, sa speram, sa visam si in final sa adunam cioburile grijuliu si cu inima flenduri, atente ca nu cumva sa ne taiem intr-o idee.

Niciodata nimanui nu ii va placea sa fie ca noi, sau in locul nostru, dar vor dori cu ardoare sa isi resolve propriile probleme asa cum facem noi.

So… cum zice englezul sau americanul, nu mai stiu… cand mai simti ca nu ai un scop anume sau ca ai pierdut urma visului tau… adu-ti aminte de ce ai realizat pana acum, ce iti place si ce face inima sa tresalte.

In caz ca ai uitat, iti spun eu – iti plac lucrurile marunte, dar sentimentale, iti place apa pentru ca iti preia toate greutatile; iti place inotul pentru ca iti aduce aminte de copilarie si de antrenorul cel ciudat; iti place muntele pentru ca ajunsa in varf iti dai seama ca ai plans degeaba, crezand ca nu o sa ajungi pana sus; iti place sa calatoresti fara un program anume, iti plac diminetile de vara cand ploaia racoreste asfaltul si imbata intreaga camera cu un miros aparte, iti plac noptile de iarna cu foc in semineu, cu tine cuibarita in pilotele de puf si focul trosnind…
 
Iti place cand iti amintesti ca undeva, candva te uitai in oglinda si iti placea ce vezi…

Si acum la final am o idee nastrusnica, ce ar fi sa incepem sa ne uitam iar in oglinda…




p.s. I love you

Thursday, January 17, 2013

Traim intr-o tara surda

Intr-o tara in care am ajuns sa nu mai credem si sa nu ne mai asteptam la nimic bun. Indiferent de ceea ce faci nu este normal, corect si  mai presus de toate nu este firesc sau permis.

Urcam Golgota in fiecare zi ducand cu noi pacatele unei lumi prea vechi si prea grea pentru noi. In drumul nostru spre izbavire, ne uitam scopul si noi insine suntem cei care sub greutatea crucii, incercam sa ridicam piatra de jos si sa dam in altii…

Am ajuns sa ne urlam durerea pana ne dor plamanii, genunchii ne sunt rebegiti de atata apasare si ingenunghere sub greutatile vietii, mainile candva puternice si muncitoare, atarna muribund pe langa trupul sleit de putere, doar sufletul ne-a ramas si palpaie economic parca, in noapte.

Suntem imaginea vie a dezastrelor pe care cu interes le urmarim la televizor pacalindu-ne ca noi am fost scutiti de aceste nenorociri si ca la noi e inca bine… suntem exemplul cel mai bun al omului inconstient ca urland in fata unui surd, nu inseamna ca acesta il va auzi…

E timpul sa realizam ca traim intr-o tara surda si trebuie sa invatam limbajul semnelor…