Lumina difuza, mobilier de lemn
rece si innegrit de vreme, pereti pictati dupa imaginatia unui pictor bolnav de
toamna, si in mijlocul lor TU… intunecat si obscur. Doar capatul aprins de la tigara
se putea distinge din fumul ce te inconjura cand sarcastic m-ai intrebat: “Si
totusi de ce te zbati, daca esti constienta ca e posibil sa nu razbati?” …
Am oftat si oftez in continuare
gandindu-ma la cat de mult iubesc un inconstient, un superficial caruia candva
i-as fi dat totul. As fi mers pana la capatul Pamantului si inapoi pentru tine,
si tot ce ai putut sa imi spui la final a fost “Pentru ce atata stres?”
Am sa iti raspund pentru ca nu
imi place sa am intrebari neraspunse, pentru ca nu imi place sa las lucrurile
neterminate si oamenii in suspans…
Am facut si fac toate astea
pentru ca m-am nascut iubind un prost, m-am nascut cand poate ca nu era
momentul meu sa ma nasc si nimeni nu era pregatit sa ma primeasca. Fac toate
astea pentru a plati poate pacatele bunicilor sau a strabunicilor nostri care
in naivitatea lor au crezut ca urmasii vor fi demni de a trai pe acest
pamant, au crezut ca urmasii lor vor aprecia asa cum apreciaza ei roadele
pamantului, fructele copacilor, animalele si de ce nu natura in intregul ei.
Fac toate astea pentru ca daca eu
acum nu platesc si nu incerc sa inchei datoriile strabunilor nostri, copii mei
vor avea de platit greselile noastre.
Fac toate astea pentru ca inca
mai sper ca intr-o zi te vei trezi din amorteala vietii tale si vei veni langa
mine, ma vei lua in brate, ma vei saruta si vei sopti: “Azi e randul meu sa fac
ceva”.
…. Fac toate astea pentru ca m-am
nascut iubind un prost… un OM!
