1 DeCembrie 20..

Ahh!!! Prima dimineata de iarna … Un frig napraznic iti ingheata sangele in vene, o ceata groasa pare ca vrea sa inveleasca intreg Bucurestiul cu o patura alba de smog. Cateva masini trec razlet in cea mai mare liniste pe magistrala, nevrand parca sa deranjeze acea liniste stapanita intr-un mod bizar de ceata laptoasa.
La un moment dat linistea diminetii este sparta de niste cuvinte de demult nemaiauzite – Ziare!!! Ziare vechi adunam!!! :) . Un zambet mi-a aparut atunci in coltul gurii si un sentiment copilaresc m-a cuprins. Nu era nimic comic, dar cuvintele acelea parca mi s-au parut mai cunoscute si mai hazlii ca niciodata – au adus un iz dulce de copilarie, un iz al vremurilor in care tiganii veneau sa stranga hartiile vechi si noi fugeam de caruta lor prefacandu-ne ca venisera dupa noi – puii orasenilor. Imi si inchipuiam cum de dupa coltul blocului avea sa apara o caruta de lemn, un lemn negru abanos inegrit de ploi si vreme, trasa de o “martoaga” destul bine hranita si manata de o tigancusa cu parul impletit cu bani de aur si o fusta rosie mare, mare care din varful carutei striga cat o tin plamanii ca sa stie fiecare orasean ca au sosit…
Ascultand chemarea aceea “de departe” mi-am adus aminte ca si ai mei s-au hotarat sa renunte la colectiile de ziare si reviste pe care de-a lungul anilor le-au adunat cu sarguinta. M-am imbracat rapid, am luat cate un top de ziare ce erau frumos legate in fata usii si am inceput sa le pun unul peste altul in lift.
Am ajuns jos, unde cativa tiganusi maruntei si foarte agili au luat toate acele pachete si le-au pus in caruta – au terminat de incarcat si urcandu-se in caruta au plecat catre alte zari indepartate – nu inainte insa de a spune: Sar’na tanti.
Cand am ajuns sus si am deshis usa liftului am vazut ca pe jos mai ramasese un ziar probabil cazut dintr-unul din pachete ce nu fusesera legate bine. Nu stiu exact ce ziar este - am citit titlu insa nu mi s-a parut a fi vreo publicatie ce a supravietuit pana in zilele noastre – ce m-a surprins a fost ca era datat 1 Decembrie 19.. si era plin de culoare si viata.
Cu litere mari, rosii, galbene si albastre scria EDITIE SPECIALA – Intregul ziar era un itinerariu in imagini si culori al zilei de 1 Decembrie – descria pregatirile pentru parada de la Arcul De Triumf, imbodobirea orasului cu drapele si steguletze, evenimentele ce aveau sa aiba loc in parcuri, expozitiile de arta si cultura, recitalurile sustinute de copiii de la Palatul Copiilor, de asemena Baletul Roman urma sa dea o reprezentie la Opera Romana. Intreaga zi era o reconstituire a intrarii trupelor romane in Bucuresti pe sub Arcul de Triumf - totul era o impresionanta desfasuarare de forte si de echipamente militare.
Intreg ziarul era impresurat de citate patriotice, de poezii si ode aduse natiunii noastre. Totul era plin de viata si de culoare, fiecare pagina iti dadea senzatia ca citesti o poveste cu Feti Frumosi si Zane, cu Imparati si Imparatese, cu meseni care mai de care mai petrecareti si mai fericiti pentru ca in ziua aceea in Regatul Lor era mare petrecere.
Am citit ziarul cu mare bucurie si interes – mi-a placut mult si chiar mi-as dori sa vad si azi un astfel de entuziasm cand vine vorba sa pregatim ziua Nationala. Am inchis ziarul, am luat cana de cafea inca aburinda si am iesit pe terasa – ceata inca domina orizontul si parca vroia cumva sa imi ascunda orasul adormit si lipsit de culoare.
Dezamagita de linistea si cenusiul ce “rasareau” de sub ceata mi-am adus aminte ca in casa mai aveam undeva, cumva, candva 2 drapele – am plecat sa caut steagurile si sa le arborez pentru a le arata tuturor.

Daca treceti cumva pe strada mea, ridicati-va privirile spre cer si la geamul meu veti vedea culorile de care v-am vorbit mai devreme – nu sunt multe, sunt 3 – dar daca sti sa le folosesti, daca sti sa le “citesti” in final vei obtine culorile unei natiuni pe care unii au uitat-o, altii nu vor sa o cunosca, iar altii nu vor ajunge sa o cunoasca niciodata daca nu vor imbina culorile.
Stiu ca e greu dar pentru a avea un viitor, trebuie sa stim cine am fost si cine suntem, trebuie sa stim ce idealuri aveam candva, ce idealuri au ramas de indeplinit si ce avem de facut de acolo incolo. Pentru a putea avea o zi nationala – trebuie sa fim ROMANI.

Romania, La Multi Ani!

Viata pe 4 roti

Nu stiu altii cum sunt dar eu cand ma gandesc la masinuta mea si la bucuria ce o simt atunci cand o conduc nu pot sa nu am in inima un sentiment de libertate - de free spirit ce nu poate fi oprit de nimic. Cred ca am vazut de prea mult ori The Fast and the Furious, Gone in 60 seconds, The Italian Job sau The Transporter. In toate filmele astea soferii sunt niste oamenii ale caror talente in ale condusului sunt dincolo de limite - ei fac cele mai nebunesti lucruri si nimic nu ii poate atinge, nimic nu ii poate rani. Mai mari sunt sansele sa fie raniti calcand pe un cui ruginit dintr-un cimitir de masini unde s-au dus singuri sa se intalneasca cu unul din cei mai mari mafioti din oras – decat de a fi raniti sau chiar ucisi cand merg cu 150km/h prin oras (prin trafic), cand trec la limita prin fata unui tren sau tir, cand masina lor explodeaza, si spre bucuria noastra reusesc sa sara din masina exact inainte de impact. In final insa asta este fictiune, este magie.

Urmarile acestor clipe magice nu apar insa pe micul ecran, ele apar in viata de zi cu zi – atunci cand un pusti sau o fetiscana aflat sub “influenta filmului” se urca la volan si se transforma brusc in SuperMan calcand pedala de acceleratie la maxim si demarand ca si cum MAGIstrala este numai a lor. Multi poate dintre voi iti vei admira macar un pic pe cei care au “tupeul” de a se arunca in trafic cu viteza si de a jongla de pe o banda pe alta pentru a ajunge la stopul ce se vede undeva departe la Victoriei si la care probabil ca voi veti ajunge abia peste 20minute - putini sunteti insa cei care va ganditi ca pana la acel stop vitezomanul asta ar putea schimba cel putin un destin si asta in cel mai scurt timp - putini sunt cei care stiu ca Politia Rutiera a pornit o noua campanie impotriva acestor accidente si anumite posturi de TV chiar li s-au alaturat. NU stiu daca ati vazut Apropo TV (unde Andi Moisescu a aparut in scaun cu rotile), Dansez pentru tine (o editie in care un vals minunat a fost interpretat de catre 2 soti, dintre care el se afla in scaun cu rotile) si de asemenea de spoturile TV ce au aparut deja de cateva ori pentru a ne atrage atentia cat de cat la cei din jur.

Accidentele sunt oarbe - nu se uita si nu lovesc doar in cei care incalca legea, cei raniti nu sunt intotdeauna vinovati, cei care sufera nu sunt oameni rai, nu sunt oameni care au ceva de platit si pe care Dumnezeu ii pedepseste astfel.

O sa ma intrebati probabil unde vreau sa ajung cu acest post – nu stiu exact unde as vrea sa ajung, dar as vrea cumva sa ma alatur celor care lupta impotriva accidentelor rutiere, mai ales ca imi place foarte mult sa conduc si as vrea sa pot face asta cat mai mult. Am “trait” un accident rutier absolut oribil, am vazut urmarile unui accident rutier provocat de imprudenta la volan si am fost lovita de un sofer beat si inconstient.

De fiecare data cand vad un accident sau cand ma gandesc la cum a murit regizorul Cristian Nemescu (eram acolo in momentul in care taxiul a zburat de pe sosea), nu pot sa nu imi aduc aminte de Ra. si de modul in care vacantele noastre in Apuseni s-au schimbat pentru totdeauna.

Acum multi, multi ani un grup de liceeni frumosi si fericiti ca au toata viata inainte au hotarat sa plece in weekend la munte – au pus in masina toate cele de trebuinta si au plecat sa infrunte “serpentinele” spre varful muntelui. Nu mai stiu exact circumstantele si momentul in care masina, o Dacie 1310, a iesit de pe carosabil si a cazut in prapastie – dar stiu ca din cei 4 pasageri, destinul unei singure fete a fost schimbat pentru totdeauna. Viata a ales ca in urma acelui accident doar Ra. sa ramana in scaunul cu rotile – o pustioaica ce iubea sportul, muntele, plimbarile, o fata ce nu a facut rau nimanui, isi iubea parintii si prietenii – intr-un cuvant iubea viata.

In urma acestui accident, desi in viata, totul parea mort – nici unul din planurile si visele pe care cineva vreodata le-a gandit sau pregatit pentru aceasta fetiscana nu se mai potriveau. Acum totul trebuia luat de la capat – totul trebuie gandit de la nivelul unui scaun cu rotile… in final familia a trebuit sa se mute, sa se adapteze noii vieti - blocul acela de 4 nivele nu avea lift si nu puteau cobora un carucior pe scari 2 etaje, cheltuielile cu medicamente erau din ce in ce mai mari, fetiscana aceea blonda si plina de viata s-a transformat intr-un copil retras, caruia nu ii mai placea sa socializeze sau sa stea cu cei care “mergeau”, privirile pline de mila ale celor din jur deveneau din ce in ce mai apasatoare si oricat ar fi incercat sa le spuna parintii ca “Suntem bine”, ei tot ar fi privit ca si cum ar spune: “Sigur… trebuie sa fie tari pentru Ra.”.

Anii au trecut si nimeni nu mai stie exact ce s-a intamplat cu Ra. – noii veniti in bloc nici nu stiu cine este ea; copii de atunci – adultii de acum si-au vazut de viata lor si au ascuns undeva adanc acele momente triste care “au spart gasca din fata blocului A”; doar cei mai in varsta isi aduc aminte arareori de Ra. - uitandu-se in fata blocului, in gradinita unde alta data ai lui Chirita, ai lui Mermeze, Jozsa si ai popii se adunau sa se joace. Si totusi unii spun ca Ra. asa puternica si hotarata cum o stiam a reusit sa deschida o sala de sport pentru copii cu dizabilitati, s-a casatorit si are si copii.

As vrea ca totul sa se termine asa idilic si ca in final cei care au trecut prin asemenea tragedii sa poata sa ia viata de la capat, un altfel de inceput – dar un inceput. In realitate insa nu este asa – sunt multe cazuri in care oricat de multa recuperare s-ar face corpul cedeaza, medicamentele nu au efect, psihicul oricat de puternic la un moment dat oboseste si totul este pierdut.

In loc sa ne chinuim semenii si sa ii facem sa treaca prin asemenea chinuri ucigatoare, nu are fi mai bine ca atunci cand ne urcam la volan sa ne gandim bine la ceea ce facem – nu ar fi mai bine daca pietonii care traverseaza aiurea acele bulevarde cu 6 sau 8 benzi sa mai mearga 20m sau 100m pana la primul semafor, sau prima intersectie sau trecere de pietoni.
Nu este oare mai bine sa previi, decat sa tratezi.


P.S… sper ca nu v-am dezamagit dandu-va impresia ca am sa va spun o poveste frumoasa – postul acesta este acel VA URMA de la finalul filmului…
vreti si imagini?! Click http://www.bogdanbaraghin.ro/portfolio/ – Foto: Bogdan Baraghin (impresionante poze Dl.).

*** August Rush ***

Nu m-am gandit niciodata ca tot ceea ce ne inconjoara este muzica – tot ceea ce traim, ce simtim, ce vedem, ce auzim sau pur si simplu percepem printr-o simpla atingere sunt note. Toata viata noastra este un dans – un vals, atunci cand suntem purtati de “val”, un tango cand viata ne pune in situatii mai putin obisuite si suntem in “sah”, este un passo doble atunci cand ne indragostim si fiecare particica a trupului simte acea fierbinteala ce alearga prin vene. Viata noastra nu este un film ce trebuie urmarit sau jucat, vietile noastre sunt simfonii ce trebuie compuse, cantate si in final impartasite cu restul lumii pe marea scena a Universului.
Aceasta este esenta vietii, trebuie sa asculti muzica sufletului tau – inchizii ochii si incet incet, trebuie sa inveti sa asculti ce spune intai inima ta, apoi mintea si pas cu pas cei din jur – si nu vorbesc aici de oameni – ascultati copacii ca sunt mai trainici, ascultati pasarile, cerul, vantul, luna si soarele – asculatati TOT ceea ce canta in jurul vostru, dar alegeti numai notele ce va vor ajuta sa scrieti propria simfonie a vietii voastre.
Cine stie daca nu cumva “surzind” in fata ator probleme si griji nu facem decat sa ne ratam propriul destin, ne pierdem astfel acea sansa care ii este data fiecaruia in viata. La asta ma gandeam astazi dupa ce am vazut un film care mi s-a parut absolut minunat si care poate ca mi-a redat un pic increderea ca undeva, candva eu voi auzi din nou acea muzica ce ma cheama.
V-ati oprit vreodata sa va ganditi cat de departe sunteti de ceea ce doreati sa deveniti cand erati copii, v-ati gandit vreodata ce v-a facut sa va schimbati parerea si din doctori, veterinari, astronauti sau printese sa fi ajuns in final economisti sau arhitecti sau cine stie mai ce. Nu ati avut niciodata impresia ca atunci cand erati copii erati mai hotarati si stiati mult mai bine ce vroiati de la viata – mai bine chiar decat acum cand sunteti adulti si sunteti independenti si responsabili.
Eu din ceea ce imi aduc aminte este ca vroiam la un moment dat sa fiu veterinar, eram obsedata de numele de Dragos si mai stiu ca dintotdeauna mi-am dorit sa am gemeni. Veterinar nu am devenit pentru ca prima data cand am fost la medic – cu pe atunci catelusul meu, acum ditai animalul - si avea o taietura la picior cand a trebuit sa ii tin piciorul care sangera am lesinat si am realizat ca nu as putea sa fiu un medic care nu suporta sangele.
Din punct de vedere al numelui pe masura ce am crescut am considerat ca nu conteaza cum il cheama atata timp cat ma iubeste si este alaturi de mine, atata timp cat in final EU – devenit intre timp NOI vom avea gemeni. Tot anul trecut insa si filmul August Rush m-au facut sa ma gandesc ca poate nu toate sunt la intamplare si de aceea acum sper ca undeva acolo mai exista un “Dragos” care asteapta. Si stiti de ce? Pentru ca vara trecuta pentru o scurta perioada am cunoscut un om pe care la momentul respectiv nu am stiut sa il apreciez cum trebuie, nu am stiut sa ascult ce imi spune inima si cred ca o mica parte din mine nici nu vroia sa o auda.
Il cheama Dragos si anul aceasta s-a casatorit cu Roxana, vor avea gemeni iar masina lor de familie este un Opel Astra.- v-ati prins? Un Dragos, O Roxana, Gemenii si Astra… este posibil oare sa iti scrii propria simfonie si in final altcineva sa o cante.

Sper sa nu… pentru ca oricat as asculta eu acum, notele acelea nu se mai potrivesc pe portativ.

The music is all around us – All you have to do is listen!

Un actor grabit...

Trebuie sa recunosc ca am o perioada mai proasta - probabil astrele mele s-au suparat si s-au asezat haotic, astfel ca nimic nu mai pare firesc, usor si nici lucrurile nu imi mai par ca alta data. Am revenit la ganduri mai vechi de care credeam ca am scapat la un moment dat, si totusi NU...
Ma simt ca intr-un film prost pe care nu il pot opri. Toata viata am urat filmele alb-negru, filmele cu cazinouri si jocuri de noroc in care toata lumea fuma tigari de foi, iar fumul acoperea intreaga camera si facea ca totul sa para obscur - imi dadeau o senzatie de deprimare si sufocare de la atata fum si mizerie morala - caci unde ati vazut voi cazinouri cu moral ridicat :).

Am reusit totusi arareori sa opresc aceste filme care pareau ca ruleaza la nesfarsit, am reusit sa deschid ferestrele, sa adaug culori cat mai multe, desi diluate putin cu roua diminetilor de vara sau de o ploaie timida de toamna tarzie, am reusit sa transfrom cazinourile in simple jocuri ale vietii, in jocuri ce ma provocau zi de zi...

In stilul asta am reusit sa suprevietuiesc multor scene stupide si prost jucate, multor momente in care uitam replicile si nici sufleor nu mai aveam, am reusit sa fiu spontana si sa gasesc replica potrivita sau macar acceptata de public, m-au aplaudat la scena deschisa atunci cand am avut o idee stralucita si m-au huiduit atunci cand starea lor de spirit nu a gustat poate glumele mele, au ras cu mine si de mine, au plans cu mine si pentru mine, dar mai mult am plans eu pentru mine si pentru actorul care nu mai reuseste sa vada care este adevarata lui fata.

Ma simt ca un clovn pierdut in propriul lui show - nu mai stiu care e fata adevarata - cea care rade, cea care plange ... pur si simplu nu mai stiu. Incerc sa ma conving ca realitatea este aceea care imi convine si aceea care imi place, dar cand ma uit uneori in oglinda si lacrimile acelea creionate siruiesc spre colturile gurii imi dau seama ca e mai mult decat posibil ca ceea ce credeam sa fie adevarat, e aievea.

Si stiti ce e mai rau din toate acestea! - sunt replici pe care nu reusesc sa le tin minte niciodata, nu reusesc sa le spun oricat de mult as vrea, sunt roluri pe care nu le pot juca desi mi-ar placea enorm. Acum cateva zile vorbeam la telefon si povesteam cu fratele meu ce am facut peste zi, ce simtim si ce vrem de la viata si ce vrea viata de la noi - si la un moment dat mi-a zis "Te iubesc sor-mea, noapte buna" - am ramas muta cateva secunde. NU am stiut sa dau replica, nu am putut pentru ca buzele nu au vrut sa rosteasca cuvintele, iar glasul meu nu a vrut sa asculte ce ii spunea inima - "Si eu Te iubesc" si stii asta - dar nu pot spune.

Nu imi place ce am devenit, nu imi place persoana asta rece si seriosa, cu un ten intunecat si cu un marait parca mereu in coltul gurii. Si totusi asa am invatat ca treci prin viata - ridici incet, incet un perete incat sa nu te mai enerveze haosul, ignori mizeria ce te inconjoara, lipsa de educatie, de bun simt, de dragoste fata de cel de langa tine sau chiar fata de tine - asa supravietuiesti in societatea de azi.


Dar... Dar, Eu nu vreau sa supravietuiesc, VREAU sa traiesc!

Viata are prioritate

Mergeam de cateva ore bune pe autostrada si incepusem deja sa ma plictisesc. Am admirat un timp panourile laterale fixate pe marginea autostrazii care in goana aceea nebuna iti dadeau senzatia ca treci pe langa niste castele minunate, construite pe creasta unor dealuri ce pareau ca au fost inzestrate cu toate minunile lumii – iarba de un verde crud parea ca niciodata nu a cunoscut arsita Soarelui, paraurile care se vedeau de departe ca niste mici cararui aveau un singur punct comun – Castelul.
Un peisaj mirific, dar efemer realizat din panouri reci de plastic, vopsite cat mai imbietor de mana omului, create de mintea acestuia pentru un singur scop – acela de a te mentine treaz si alert pe un drum monoton si intins ca in palma.
Linistea din masina devenea din ce in ce mai apasatoare, toti adormisera parca plictisiti sa tot priveasca acel castel care oricum parea sa domine meleagurie de mii de ani. Rulam linistita si cu muzica data cat mai tare pentru a ma mentine alerta si cat mai atenta la drum.
Ajunsesem sa imi doresc ca in toata pustietatea aia sa vad macar o masina, sa vad macar un pic farurile unei masini care sa vina din spate. Km cu km ne apropiam tot mai mult de destinatie si imi doream sa ajungem odata, sa imi pot destinde oasele, sa pot cobori din masina si sa ma plimb pana cand m-ar fi durut talpile.

In cele din urma monotonia drumului fu intrerupta de o lumina ce venea din partea dreapta - intorc putin capul si vad ca de pe un drum secundar venea cu viteza vantului un tir imens ce semana cu acelea din filme – cu farurile pe care si acum le vad parca cu coada ochiului, cu proiectoarele de deasupra toate aprinse si claxon infernal de tren ce spargea tacerea noptii.
Pe moment nu m-am gandit la ce putea sa se intample, la ce avea sa se intample – eu eram pe banda a II-a, el venea de pe un drum laturalnic si avea cedeaza trecerea, avea si o banda – a IV-a care tinea aproximativ 1km – aveam loc amandoi sa trecem – de ce claxona atunci?! Am continuat sa rulez, uitandu-ma insa cu teama si din ce in ce mai des in dreapta – De ce nu frana? De ce zgomotul infernal al claxonului nu se oprea? Ce voia de la noi? Gandurile au inceput sa imi alerge parca prin cap, reactiile imi pareau din ce in ce mai intarziate si imaginile din ce in ce mai deformate – Asta e fost? NU am timp sa franez? NU am unde sa virez? Atat… Asteptam doar lovitura aceea puternica, asurzita fiind de zgomotul sirenei. Asteptam momentul impactului si exact cand botul tirului parea ca va spulbera pur si simplu masina – Am deschis ochii.

Am trecut prin cel mai groaznic moment din viata – “cred” ca am atipit la volan. Peisajul linistit din jurul meu in momentul in care am deschis ochii m-a ametit si mai mult. Am tras pe dreapta si am zis: Gata! Schimbam soferii sau punem corturile.

Am invatat de aici ca intotdeauna trebuie sa iti cunosti limitele, trebuie sa fii realist si constient ca atunci cand pleci la drum nu poti calcula un traseu de mii si mii de km, dar sa uiti de opriri si de limitele corpului uman. Trebuie sa ai grija de cei din jurul tau, de cei a caror viata ai luat-o in mainile tale atunci cand un politist a avut curajul sa iti puna un carnet in mana, iar tu ai avut puterea de a intinde mana sa il iei.
Carnetul – nu este doar un plastic roz pe care scrie A sau B sau C, nu e un act care iti da renumele de “cool”, nu e un atesat, nu e o diploma … ESTE un card, o cheie ce poate deschide sau inchide usa mai multor destine.

Viata intr-adevar are prioritate...

de fiecare data cand vad acum panoul acela verde fosforescent in drum spre Sinaia – imi dau seama ca in acea noapte – Viata mea a avut prioriate. Versurile - Niciodata sa nu conduci mai repede decat poate ingerul tau sa zboare – imi revin de fiecare data in minte atunci cand calc pedala de acceleratie. Si totusi chiar daca uneori ingerul tau poate lua forma unui tir infiorator… e bine ca e acolo.

…. De data asta nu am P.S … ca am ramas fara cuvinte … Va doresc sa nu treceti prin momente ca acestea, imi doresc insa sa invatati ceva de la mine.

Dincolo de limite

- Hey pisi! Ce faci? Ne-am trezit?
- Hmm… asa si asa… inca sunt intr-o stare latenta ce astepta parasirea Bucurestiului. (I-am spus in timp ce zambeam lenes gandindu-ma la drumul ce urmeaza).
Am inceput apoi frenetic sa bagam bagajele in masina – rucsacii (sunt), corturile (sunt), gentile (sunt), mancare (avem), bauturi (avem) … pas cu pas si buburuza era din ce in ce mai aratoasa si cu un aspect de vacanta ce iti umplea inima de dor de duca.
Am terminat de pus in masina tot ce aveam, am pupat toata lumea prezenta, le-am lasat alor mei un biletel si un pupic scris cu rosu si: Hit the road, Jack! Ciresarii pleaca in vacanta.

Zambareti si nerabdatori pe la miezul noptii am depasit granitele Romaniei si am trecut in Ungaria. Ma asteptam sa simt un alt aer, sa vad alte fete si oameni altfel – dar schimbarea intarzia sa apara – oh!!! L – De ce nu se schimba nimic? Unde e diferenta? Unde e noul si necunoscutul – Aceleasi drumuri, aceleasi semne de circulatie si intersectii semaforizate, acelasi peisaj de munte cu vegetatie bogata si aer cat de cat curat.
Un pic cam tacuti acum, amutiti de inexistenta schimbarii am oprit la o benzinarie sa ne mai dezmortim putin. Am intrat alene in benzinarie si am inceput sa umblam brambura printre rafturi dupa ceva – nu stiam ce, dar voiam ceva.
Am luat de toate pentru toti si ne-am indreptat spre casa… punem tot pe tavita si aici – POC schimbarea – O domnisoara foarte dragutza si zambitoare desi era trecut demult de miezul noptii ne intreaba intr-o limba total necunoscuta ceva… Noi un pic nedumeriti ne uitam lung la ea si in final: Do you speak English?
Asa incepe totul … abia acum am trecut dincolo de granitele lumii noastre.

Am plecat mai departe in calatoria noastra prin Europa si dupa ce am “vizitat” autostrada dupa autostrada de la un moment dat visam sa dam cat de cat de un drum normal de tara sau de oras am ajuns la prima mare destinatie: Bruxelles. Am vazut astfel Bruxelles, Amsterdam, Haga, Copenhaga, Berlin, Praga, Viena si Budapesta. Nu toate orasele m-au “marcat” in mod deosebit dar au fost lucruri si obiective care mi-au mers la suflet intr-un mod anume – au fost lucruri pe care le-am admirat si pe care pot spune ca macar sufleteste le-am luat cu mine.
Am vazut oameni care zambesc pe strada fara un motiv anume, dar si trecatori de al caror perete de sticla nu puteai trece oricat ai fi zambit tu, am vazut oameni relaxati, oameni care mergeau pe strada flueirand, copii care alergau razand mai mult si mai tare decat pareau corpurile lor mici ca pot rezista.
Am vazut porumbei si lebede care veneau la chemarea omului, nu existau bariere, nu existau limite si totusi totul era controlat parca de o mana atotstiutoare.
Mi-au placut la nebunie plimbarile de la miezul noptii prin orasele pustii, orase care pareau rupte de lume – ziua erau un furnicar imens, iar noaptea pana si cladirile si statuile se odihneau. Ploaia care ne-a insotit pretutindeni incerca sa curete parca fiecare orasel vizitat – era un fel de gazda care pregatea fiecare locatie pentru venirea noastra – aranja fiecare coltisor de oras, mai adauga putina viata in orasele de obicei adormite – un festival local sau un mic grup de muzicanti care exact atunci concerta, mai linistea orasele zbuciumate si trimitea in drumul nostru numai oameni care voiau sa iti arate locurile in care ei erau, locurile cu care ei se mandreau si de care ei cu greu s-ar fi desprins.
Totul parea natural, fiecare zambet, fiecare mana intinsa, fiecare piatra pe care calcai si fiecare catedrala sau castel care te imbia sa ii calci pragul. Aici in aceste locatii religiile nu mai aveau limite, oamenii pareau sa nu aiba prejudecati sau inhibitii si toti vorbeau o singura limba – fericirea.

Stiu ca pare exagerat ce spun si ca mai mult ca sigur nu totul este roz si nu totul este impecabil, dar asta e prima senzatie pe care o ai atunci cand gresesti in trafic si nu auzi claxoane, atunci cand esti pe o pista de biciclisti si nu te calca nimeni, atunci cand aiurit de frumusetea locurilor te lovesti de un om care se uita in ochii tai si in loc de ura iti zambeste, atunci cand te poti plimba linistit pe strada fara ca nimeni sa se uite stramb la tine si sa se gandeasca ce cauti tu la ora aia pe strada, atunci cand intri intr-un magazin si nu te urmareste o tanti sau un nene de la paza la fiecare pas, desi ai o fata de om cat de cat serios.
Relaxarea si calmul uneori exagerat mi-a placut la acesti oameni, dar in acelasi timp m-a facut sa ma gandesc un pic cu regret la noi – la oamenii care ma inconjoara si la care tin – noi de ce nu aveam asta. De ce noi nu putem merge linistiti pe strada, de ce noi ne claxonam si ne blocam intersectiile, de ce alergam prin viata si nu invatam macar sa mergem la pas si uneori chiar sa ne oprim cand e rosu si sa ne gandim un pic la ceea ce facem.
Am petrecut astfel 10 zile in alta lume, intr-o lume aflata intr-un mare glob de sticla, departe de agitatia si de intristarea Bucurestiului, o lume aparte in care oamenii stiu sa puna pret pe viata si pe a trai si nu pe cum traim si cat de in sus suntem fata de cel de langa noi.
De la oamenii acestia pe care de multe ori ii dispretuim fara sa stim de ce am avea de invatat foarte multe – o astfel de imagine m-a impresionat foarte mult in Copenhaga. Doi parinti pe bicicleta incercau sa isi invete puiutzul sa mearga si el pe bicicleta – ei aveau desigur biciclete de oameni mari, negre, sobre si destul de zdravene in timp ce fetita lor care nu avea mai mult de 2 anisori – avea o bicicleta micutza roz cu 2 roti ajutatoare. Mergeau amandoi in cerc, in jurul fetitei in timp ce radeau si ii spuneau: Hai! Hai! Bravo! Asa…. Si uite asa “pas cu pas” un copil care inca nu stia inca sa mearga – invata de fapt sa zboare – invata increderea, invata bucuria de a fi alaturi de ai sai, invatat sa zambeasca si sa mearga mereu inainte in timp ce mami si tati creau un cerc protector in jurul ei.

Asta este cel mai bun inceput de viata….

In incheiere insa am sa va mai spun ceva dar sa nu spuneti nimanui – Eu una ma bucur totusi ca sunt acasa. Cand am intrat in tara am realizat ca imi era dor de muntii nostri, de verdeata ce ne inconjoara, de drumurile care nu sunt niciodata la fel, de serpentinele din munti, de apele de strabat tara noastra – intr-un cuvant de agitatia romaneasca.
Si mai mult decat atat sunt sigura ca si noi putem sa fim fericiti asa cum am vazut in alte tari si chiar mai mult decat atat – noi suntem in stare sa ne pastram zbuciumul in suflet si sa invatam sa fim fericiti.
Tot ceea ce trebuie sa facem este sa: “Creem ca un Dumnezeu, sa comandam ca un rege, sa muncim ca un sclav” – Constantin Brancusi - citat aflat in Berlin pe o strada cu citate celebre.

P.S. …. Romania is my country

*** August 07, 2006 - Eu, Scriitorul indurerat ***

Au trecut 2 ani si totusi parca totul s-a intamplat mai ieri....


De multe ori am incercat sa imi exprim tristetea prin intermediul altora, cuvintele lor erau intotdeauna mai potrivite; versurile si cuvintelor erau mai profunde, ei traiau sentimentele de 1000 de ori mai intens decat mine. Asta e motivul pentru care imi place sa rad atunci cand sunt fericita si sa “citez” cand sunt trista. In scris totul este altfel, frazele se combina armonios si o vorba ce starneste durere in sufletul scriitorului, ii da cititorului un sentiment dulce de liniste – ce durere este in sufletul acestui om, dar eu sunt fericit ca nu a trebuit sa trec prin asta, eu doar citesc, eu nu am sa patesc chiar asa.

Azi insa, acum si aici, am devenit scriitorul indurerat … in miez de noapte m-am gasit plangand si gandindu-ma la cat de neghiobi suntem crezand ca suntem vesnici. Niciodata nu ne gandim sa spunem o vorba buna cand plecam de acasa, niciodata nu spunem IMI PARE RAU (lasa ca ii spun altadata), niciodata nu spunem TE IUBESC (lasa ca stie asta deja), niciodata nu ne gandim ca distanta dintre doi oameni inseamna NIMIC atunci cand macar gandul se indreapa catre celalalt ...

Ma simt pierduta, disperarea si tristetea pe care le simt parca nu sunt ale mele… s-au mai dus oameni, am pierdut bunici si prieteni, unchi si matusi, verisori si totusi…. acum e altfel… imi vine sa urlu, sa urlu pana voi simti ca plamanii pocnesc, imi doresc sa aud acel racnet de durere si disperare pe care numai in filme il vezi exprimat, vreau in fata LUI sa stau in genunchi si sa-L intreb DE CE? …
De ce nu ne spui dinainte ce o sa se intample, de ce nu ne pregatesti pentru moarte, de ce ne lasi sa suferim, de ce ne dai sentimente daca numai lipsa sentimentelor si raceala te ajuta sa treci peste durere si peste moarte, de ce unii pleaca mai repede ca altii…. Si pe langa toate astea DE CE nu stim cu totii pentru ce suferim … ne chemi la TINE unu cate unu si intotdeauna cei ramasi sunt de fapt cei lasati in intuneric…

Ingenunchez inca o data in fata TA si spun “De ce ai luat-o langa tine cand nu toti isi luasera RAMAS BUN”….

P.S .. Andi, inca ne gandim la tine :)