Pentru ca m-am nascut

Lumina difuza, mobilier de lemn rece si innegrit de vreme, pereti pictati dupa imaginatia unui pictor bolnav de toamna, si in mijlocul lor TU… intunecat si obscur. Doar capatul aprins de la tigara se putea distinge din fumul ce te inconjura cand sarcastic m-ai intrebat: “Si totusi de ce te zbati, daca esti constienta ca e posibil sa nu razbati?” …

Am oftat si oftez in continuare gandindu-ma la cat de mult iubesc un inconstient, un superficial caruia candva i-as fi dat totul. As fi mers pana la capatul Pamantului si inapoi pentru tine, si tot ce ai putut sa imi spui la final a fost “Pentru ce atata stres?”

Am sa iti raspund pentru ca nu imi place sa am intrebari neraspunse, pentru ca nu imi place sa las lucrurile neterminate si oamenii in suspans…

Am facut si fac toate astea pentru ca m-am nascut iubind un prost, m-am nascut cand poate ca nu era momentul meu sa ma nasc si nimeni nu era pregatit sa ma primeasca. Fac toate astea pentru a plati poate pacatele bunicilor sau a strabunicilor nostri care in naivitatea lor au crezut ca urmasii vor fi demni de a trai pe acest pamant, au crezut ca urmasii lor vor aprecia asa cum apreciaza ei roadele pamantului, fructele copacilor, animalele si de ce nu natura in intregul ei.

Fac toate astea pentru ca daca eu acum nu platesc si nu incerc sa inchei datoriile strabunilor nostri, copii mei vor avea de platit greselile noastre.

Fac toate astea pentru ca inca mai sper ca intr-o zi te vei trezi din amorteala vietii tale si vei veni langa mine, ma vei lua in brate, ma vei saruta si vei sopti: “Azi e randul meu sa fac ceva”.

…. Fac toate astea pentru ca m-am nascut iubind un prost… un OM! 

Detinator de caini vs. Detinatori de rase

        Stiu ca poate sunt multi care imi vor sari in cap, si dintre cunoscuti si dintre cei care dau peste mine in drumul lor spre nicaieri, dar nu imi mai pasa.

       Si anul acesta, ca si alti ani de altfel a debutat cu multe cazuri de caini abandonati, alungati, chinuiti, batuti de proprii lor “stapani” pentru ca nu ii mai voiau.

       Am ajuns la limita cea mai de sus a muntelui de nesimtire pe care mi-am propus sa il expun atunci cand vine vorba de oameni si de cretinitatile pe care le fac, dar nici ca se mai poate. Totul pana la animale… 

       M-am saturat sa vad detinatori de rase, care cred ca daca au un caine sunt iubitori de animale (desigur nu orice detinator de caine de rasa inseamna ca e tampit – stiti bine despre ce specimene vorbesc). Sunt oameni cu miile care detin rase si nu caini – sunt orbiti de rasa care e la moda, de fitzele pe care trebuie sa le arate cu cainele in lesa si uita cele mai elementare lucruri: hrana corespunzatoare, ingrijirea, igiena, controalele medicale, educatia – atat a cainelui, cat si a stapanului.

       Sunt sute, sau poate mii de detinatori de rase care lasa rahat peste tot in drumul lor si din aceasta cauza toti suntem bagati in aceeasi oala. Tot acestia sunt cei care prin parcuri merg cu catelele in calduri de parca ar fi la ei in curte si nu ii intereseza de bataile care ies intre caini sau masculii care se pot pierde fugind dupa “rasele lor”, iar in final aceste sute de oameni isi aduc aminte cum e sa pleci la munte fara sa te stresezi ce faci cu cainele, sa nu trebuiasca sa dai 2-3 milioane pe mancare, vaccinuri, deparazitari si sa ai grija sa nu iasa cainele din curte, sa nu scape din lesa, sau sa nu ai par pe tine cand iesi din casa…

       Aici apare diferenta dintre detinatorul de caini si cel de rasa… cel de rasa, este cel care in momentul in care va realiza ca viata fara caine i se pare mai frumoasa, il va lasa in strada, daca e femela mai mult ca sigur va fi nesterilizata, va alege solutia simpla de a deschide usa, a dat un picior in animalul care ani la rand i-a fost alaturi si la ajutat sa defileze prin viata ca si iubitor de animale, si care i-a adus faima si privirile induiosatoare a celor care au iubit cainele din lesa si nu animalul de la celalalt capat.

       Odata ajuns in strada cainele desigur va suferi o trauma uneori ireversibila, dar ameliorabila cu multa dragoste si rabdare.. si toate acestea oferite de detinatorii de caini.

       A avea un caine… nu inseamna ca te duci la cea mai “jmechera” canisa si cumperi un pui cu pedigree, sau ca te duci la Mall si iti iei un caine de acolo si apoi sa astepti sa se creasca singur… A avea caine: inseamna sa renunti o perioada la a umbla brambura pe munte, sa renunti la o parte din mancarea ta pentru mancarea lui, inseamna vizite periodice la medic, plimbari zilnice in parc si in jurul blocului pana cand inveti fiecare piatra si fiecare capac de canal, inseamna sa stai seara si sa incerci sa iti opresti respiratia ascultand-o pe a lui pentru ca ceva nu ti se pare in regula, inseamna sa traiesti fiecare clipa bucurandu-te de zambetul blanos pentru ca cel care depinde de tine si pentru care tu esti tot ceea ce cunoaste, se simte in siguranta.

       

       In final inseamna ca el (ea) sa devina, nu un membru al familiei, ci un membru al tau. O prelungire a sufletului fara de care nu ai fi tu.

       Dragi detinatori de rase… cand vreti sa va cumparati un caine si va duceti la Mall dupa el, mai bine luati din Mall unu sau doi saci de mancare si indreptati-va spre cel mai apropiat adapost.

       Acolo vezi gasi cu siguranta acea partea a sufletului fara de care nu sunteti voi, acolo este granita dintre caini si rase….

Scrisoare catre mine

Iubita,

Daca citesti aceste randuri inseamna ca aseara chiar si pentru cateva minute te-ai indoit de scopul si existenta ta pe acest pamant.

Poate ca intr-adevar suntem intr-o zona si o situatie in care am mai fost si niciodata nu ne-a placut. Poate ca nu vrei sa o luam de la capat, sa suferim mimand negarea, sa speram, sa visam si in final sa adunam cioburile grijuliu si cu inima flenduri, atente ca nu cumva sa ne taiem intr-o idee.

Niciodata nimanui nu ii va placea sa fie ca noi, sau in locul nostru, dar vor dori cu ardoare sa isi rezolve propriile probleme asa cum facem noi.

So… cum zice englezul sau americanul, nu mai stiu… cand mai simti ca nu ai un scop anume sau ca ai pierdut urma visului tau… adu-ti aminte de ce ai realizat pana acum, ce iti place si ce face inima sa tresalte.

In caz ca ai uitat, iti spun eu – iti plac lucrurile marunte, dar sentimentale, iti place apa pentru ca iti preia toate greutatile; iti place inotul pentru ca iti aduce aminte de copilarie si de antrenorul cel ciudat; iti place muntele pentru ca ajunsa in varf iti dai seama ca ai plans degeaba, crezand ca nu o sa ajungi pana sus; iti place sa calatoresti fara un program anume, iti plac diminetile de vara cand ploaia racoreste asfaltul si imbata intreaga camera cu un miros aparte, iti plac noptile de iarna cu foc in semineu, cu tine cuibarita in pilotele de puf si focul trosnind…

 

Iti place cand iti amintesti ca undeva, candva te uitai in oglinda si iti placea ce vezi…

Si acum la final am o idee nastrusnica, ce ar fi sa incepem sa ne uitam iar in oglinda…

p.s. I love you

Traim intr-o tara surda

Intr-o tara in care am ajuns sa nu mai credem si sa nu ne mai asteptam la nimic bun. Indiferent de ceea ce faci nu este normal, corect si  mai presus de toate nu este firesc sau permis.

Urcam Golgota in fiecare zi ducand cu noi pacatele unei lumi prea vechi si prea grea pentru noi. In drumul nostru spre izbavire, ne uitam scopul si noi insine suntem cei care sub greutatea crucii, incercam sa ridicam piatra de jos si sa dam in altii…

Am ajuns sa ne urlam durerea pana ne dor plamanii, genunchii ne sunt rebegiti de atata apasare si ingenunghere sub greutatile vietii, mainile candva puternice si muncitoare, atarna muribund pe langa trupul sleit de putere, doar sufletul ne-a ramas si palpaie economic parca, in noapte.

Suntem imaginea vie a dezastrelor pe care cu interes le urmarim la televizor pacalindu-ne ca noi am fost scutiti de aceste nenorociri si ca la noi e inca bine… suntem exemplul cel mai bun al omului inconstient ca urland in fata unui surd, nu inseamna ca acesta il va auzi…

E timpul sa realizam ca traim intr-o tara surda si trebuie sa invatam limbajul semnelor… 

Aerul curat al zilei de azi

Nu stiu de ce azi, si nu ieri, dar totusi azi, si nu maine, ci azi … este o zi speciala.

De la primele ore ale diminetii am simtit ca azi este altfel, azi nu m-am trezit cu greu, azi nu a fost frig, nu mi-a fost lene, nu am uitat cafeaua sau mancarea pe foc, am avut timp sa savurez cafeaua, am avut timp sa pun rufele la uscat, am avut timp de rondul de dimineata, am avut timp … de mine.

Am plecat cu ale mele, catre servici, am ascultat muzica, m-am bucurat de soare, am ajuns la servici, m-am bucurat de oameni, de locuri, de ganduri si vise. Cu ochii deschisi si cu tinta pe monitor, am reinceput sa visez, si visez, si organizez…

Atat mintea, cat si trupul se dezmortesc, incep sa miste, sa creasca, sa recreeze perioada in care se simteau un tot si le mergea bine.

Azi redevin eu… cu sufletul plin de optimism, cu gandurile si visele mele nastrusnice, cu ideile si planurile mele, care mai de care mai nebune si mai
anormale decat cele pe care le-am destainuit sau realizat deja.

Si uite asa ziua de azi, devine maine si maine devine poimaine si tot asa… incep sa traiesc…

Mahnirea de a fi Romani pentru Animale…

           De vreo 2 zile este o polemica pe grupul Romani Pentru Animale, ce nu se mai termina. Oameni care iubesc animalele, le stimeaza, le ajuta si asa mai departe dezbat mai mult sau mai putin civilizat idea de a plati o cotizatie lunara ce urmeaza a fi folosita pentru ajutorarea animalelor…

            De la polemica insa, pana la fapte e drum lung si ce nu prea inteleg eu este… ce e asa de greu sa o iei de la 0… In viata de zi cu zi, o iei mereu de la 0 – te trezesti in fiecare zi la 6, la 7, sau la 8, te speli iar pe fata, pupi pisica sau catelul, mananci tu, mananca el/ea.. il plimbi, te plimba, pleci la munca, vii de la munca, si tot asa … MEREU de la 0 si totusi mereu e ceva nou…

          Asadar … de ce atunci cand ne “uneste” iubirea pentru animale, cand plangem uitandu-ne la poze cu puiuti, cand ne emotionam la vederea unor campanii de educare a populatiei sau cand vedem diverse evenimente triste nu ne ridicam de jos si spunem: De azi facem lucruri mari, ne unim si ajutandu-ne vom realiza multe. Eu si cu tine si cu tine si cu prietenii tai… facem azi o fapta buna.. orice… dar o fapta buna…

Maine el si cu el si cu ea si cu tine si cu mine.. facem o alta fapta buna.. Azi asa, maine la fel si in final vom deveni dependenti de fapte bune, precum marca de scrisoare – caci ce valoare mai are scrisoarea fara marca si marca, fara scrisoare ...

          Dar acum pe final va mai spun ceva… ma amaraste sa stiu ca maine cand ne vom trezi, o vom lua de la zero TOT singuri, toti vom fi la fel de reticenti si de stresati si de uracioasi, considerand ca noi facem mai mult ca altii, ca nu ni se acorda credite destule, sau ca nu suntem destul de recunoscuti sau pur si simplu suparati ca ieri ne-am ciondanit pe grup si nu am ajuns la nici o concluzie, ca ieri cineva a aruncat cu niste cuvinte aiurea si fie ca ne erau adresate sau nu, ne-au jignit.

        Suntem oameni, dar cu pretentii ca suntem mai umani decat cei care ne dau de furca chinuindu-ne protejatii – suntem mai calmi si mai intelegatori decat cei care dau cu piciorul intr-un caine, suntem mai blajini si mai dragastosi decat cei care chinuie si se simt superiori pentru ca un animal sufera de mana lor.

          Si totusi daca va uitati putin la istoricul ultimelor 2 zile… o sa vedeti ceva ce ar trebui sa va doara mult mai mult si poate ar trebui sa ne dea o palma peste obrazul cel “iubaret” mai rau decat ar da un idiot pe strada… Sunt cazuri grave, oameni care cer ajutor, oameni care vor macar un share sau un like, un sfat sau o idee si acele posturi au MAXIM 10 coment-uri, unele nici macar un LIKE, nici macar un comment sau un share… in timp ce polemica are sute...

Sa imi fie rusine, sa va fie rusine, sa ne fie rusine… Ziua de astazi mie nu mi-a adus decat

“Mahnirea de a fi Romani pentru Animale…”

Noaptea de dupa…

   Din clipa in care am deschis ochii de dimineata am inceput sa visez la momentul in care voi ajunge acasa, ma voi arunca in patul mare cat camera si ascunsa sub pilota cu miros de iarna, voi adormi.

   Dar nu a fost sa fie asa; a fost o zi haotica, cu oameni care chiuiau si alergau de colo colo sa organizeze evenimente, printere care “scuipau” hartie de parca erau mitraliere, telefoane care sunau in continuu, lifturile exterioare pe care le-am admirat de atatea ori acum parca imi stateau pe retina, usi trantite, sunete de badge-uri si de mobile uitate cu sonorul la maxim… si totusi peste toate astea LINISTE…

   O liniste bolnavicioasa ce ma tinea departe de zgomotul cotidian imi curgea prin vene, o liniste ce imi amplifica in minte vocea Adinei spunand: “Roxana, cateii nu au mancare azi. Ce facem? Suni tu acolo, vezi daca aia de la… ne mai dau discount la mancare, dai un mail catre colegii tai, dau si eu mail catre ai mei, vorbim cu Ruxi, vorbim cu X, cu Y, mai ai bani, mai am bani?”

    As fi vrut ca in acele momente sa ii strig doar o fraza: “Am obosit, Adina! Nu mai pot”

    Dar oare chiar nu as mai fi putut?

    M-am gandit la Albastrica si la boticul ei sarmos, la Lilith, la Negrila si Ursoaica. Poate ca eu nu mai puteam, dar nici nu as fi avut sufletul sa stiu ca ei ne asteapta si eu sa stau si plang in fata unui birou stinger, in fata unui colectiv mult prea ocupat cu viata de zi cu zi, in fata unor masinarii albe si indiferente la stresul pe care fiecare fraza mi-o provoca, la senzatia de rau si de abis pe care gandul ca micile fapturi din adapost nu vor vedea azi venind la ei masina neagra sau masina gri cu portbagajul plin de bunatati.

     Mi-a trebuit ceva timp sa ma adun, sa pun sertarele mintii la loc si sa incerc sa ma gandesc la solutii si nu la probleme

    Poate ca Adina, poate ca Ruxi, poate ca cei pe care i-am cunoscut azi in circumstante nu foarte placute, sau poate cei pe care nu i-am cunoscut, dar care au avut incredere in noi, mi-au dat curaj pe masura ce fiecare imi spunea: lasa ca ajut si eu; incerc sa dau mai departe; trebuie sa strangem mai multi bani, o sa mai sun la X si poate dau si ei; A dat Y 5 ron, si inca 10, si inca 4 si tot asa.

     E noapte si e tarziu, si iar imi vine sa plang… 

    Nu stiu ce parere aveti voi despre voluntariat si cati dintre voi isi doresc sa faca asta, dar va spun de la inceput … E greu! Trebuie sa fi pregatit ca pentru fiecare fapta buna pe care o faci, sa primesti vreo 3-4 comentarii rautacioase; pentru fiecare cerere de ajutor sa apara vreo 10 care sa te faca mincinos, las sau fraier ca iti pierzi timpul cu “d-astea”; pentru fiecare clipa de bucurie si energie pe care ti-o ofera animalele sau oamenii pentru care lupti, va trebui sa platesti cu minute, sau chiar ore in sir de stres, de palpitatii si nervi, de agonie si in final …. EXTAZ.

    Si stiti de ce extaz?! … pentru ca urmeaza Noaptea de dupa… in seara asta Albastrica si boticul ei sarmos, Lilith, Negrila, Ursoaica, dar si fratii lor din adapost, vor fi deja hraniti la ora la care eu va scriu…

Va multumesc tuturor celor care ati facut posibila … Noaptea de dupa