Un actor grabit...

Trebuie sa recunosc ca am o perioada mai proasta - probabil astrele mele s-au suparat si s-au asezat haotic, astfel ca nimic nu mai pare firesc, usor si nici lucrurile nu imi mai par ca alta data. Am revenit la ganduri mai vechi de care credeam ca am scapat la un moment dat, si totusi NU...
Ma simt ca intr-un film prost pe care nu il pot opri. Toata viata am urat filmele alb-negru, filmele cu cazinouri si jocuri de noroc in care toata lumea fuma tigari de foi, iar fumul acoperea intreaga camera si facea ca totul sa para obscur - imi dadeau o senzatie de deprimare si sufocare de la atata fum si mizerie morala - caci unde ati vazut voi cazinouri cu moral ridicat :).

Am reusit totusi arareori sa opresc aceste filme care pareau ca ruleaza la nesfarsit, am reusit sa deschid ferestrele, sa adaug culori cat mai multe, desi diluate putin cu roua diminetilor de vara sau de o ploaie timida de toamna tarzie, am reusit sa transfrom cazinourile in simple jocuri ale vietii, in jocuri ce ma provocau zi de zi...

In stilul asta am reusit sa suprevietuiesc multor scene stupide si prost jucate, multor momente in care uitam replicile si nici sufleor nu mai aveam, am reusit sa fiu spontana si sa gasesc replica potrivita sau macar acceptata de public, m-au aplaudat la scena deschisa atunci cand am avut o idee stralucita si m-au huiduit atunci cand starea lor de spirit nu a gustat poate glumele mele, au ras cu mine si de mine, au plans cu mine si pentru mine, dar mai mult am plans eu pentru mine si pentru actorul care nu mai reuseste sa vada care este adevarata lui fata.

Ma simt ca un clovn pierdut in propriul lui show - nu mai stiu care e fata adevarata - cea care rade, cea care plange ... pur si simplu nu mai stiu. Incerc sa ma conving ca realitatea este aceea care imi convine si aceea care imi place, dar cand ma uit uneori in oglinda si lacrimile acelea creionate siruiesc spre colturile gurii imi dau seama ca e mai mult decat posibil ca ceea ce credeam sa fie adevarat, e aievea.

Si stiti ce e mai rau din toate acestea! - sunt replici pe care nu reusesc sa le tin minte niciodata, nu reusesc sa le spun oricat de mult as vrea, sunt roluri pe care nu le pot juca desi mi-ar placea enorm. Acum cateva zile vorbeam la telefon si povesteam cu fratele meu ce am facut peste zi, ce simtim si ce vrem de la viata si ce vrea viata de la noi - si la un moment dat mi-a zis "Te iubesc sor-mea, noapte buna" - am ramas muta cateva secunde. NU am stiut sa dau replica, nu am putut pentru ca buzele nu au vrut sa rosteasca cuvintele, iar glasul meu nu a vrut sa asculte ce ii spunea inima - "Si eu Te iubesc" si stii asta - dar nu pot spune.

Nu imi place ce am devenit, nu imi place persoana asta rece si seriosa, cu un ten intunecat si cu un marait parca mereu in coltul gurii. Si totusi asa am invatat ca treci prin viata - ridici incet, incet un perete incat sa nu te mai enerveze haosul, ignori mizeria ce te inconjoara, lipsa de educatie, de bun simt, de dragoste fata de cel de langa tine sau chiar fata de tine - asa supravietuiesti in societatea de azi.


Dar... Dar, Eu nu vreau sa supravietuiesc, VREAU sa traiesc!

Viata are prioritate

Mergeam de cateva ore bune pe autostrada si incepusem deja sa ma plictisesc. Am admirat un timp panourile laterale fixate pe marginea autostrazii care in goana aceea nebuna iti dadeau senzatia ca treci pe langa niste castele minunate, construite pe creasta unor dealuri ce pareau ca au fost inzestrate cu toate minunile lumii – iarba de un verde crud parea ca niciodata nu a cunoscut arsita Soarelui, paraurile care se vedeau de departe ca niste mici cararui aveau un singur punct comun – Castelul.
Un peisaj mirific, dar efemer realizat din panouri reci de plastic, vopsite cat mai imbietor de mana omului, create de mintea acestuia pentru un singur scop – acela de a te mentine treaz si alert pe un drum monoton si intins ca in palma.
Linistea din masina devenea din ce in ce mai apasatoare, toti adormisera parca plictisiti sa tot priveasca acel castel care oricum parea sa domine meleagurie de mii de ani. Rulam linistita si cu muzica data cat mai tare pentru a ma mentine alerta si cat mai atenta la drum.
Ajunsesem sa imi doresc ca in toata pustietatea aia sa vad macar o masina, sa vad macar un pic farurile unei masini care sa vina din spate. Km cu km ne apropiam tot mai mult de destinatie si imi doream sa ajungem odata, sa imi pot destinde oasele, sa pot cobori din masina si sa ma plimb pana cand m-ar fi durut talpile.

In cele din urma monotonia drumului fu intrerupta de o lumina ce venea din partea dreapta - intorc putin capul si vad ca de pe un drum secundar venea cu viteza vantului un tir imens ce semana cu acelea din filme – cu farurile pe care si acum le vad parca cu coada ochiului, cu proiectoarele de deasupra toate aprinse si claxon infernal de tren ce spargea tacerea noptii.
Pe moment nu m-am gandit la ce putea sa se intample, la ce avea sa se intample – eu eram pe banda a II-a, el venea de pe un drum laturalnic si avea cedeaza trecerea, avea si o banda – a IV-a care tinea aproximativ 1km – aveam loc amandoi sa trecem – de ce claxona atunci?! Am continuat sa rulez, uitandu-ma insa cu teama si din ce in ce mai des in dreapta – De ce nu frana? De ce zgomotul infernal al claxonului nu se oprea? Ce voia de la noi? Gandurile au inceput sa imi alerge parca prin cap, reactiile imi pareau din ce in ce mai intarziate si imaginile din ce in ce mai deformate – Asta e fost? NU am timp sa franez? NU am unde sa virez? Atat… Asteptam doar lovitura aceea puternica, asurzita fiind de zgomotul sirenei. Asteptam momentul impactului si exact cand botul tirului parea ca va spulbera pur si simplu masina – Am deschis ochii.

Am trecut prin cel mai groaznic moment din viata – “cred” ca am atipit la volan. Peisajul linistit din jurul meu in momentul in care am deschis ochii m-a ametit si mai mult. Am tras pe dreapta si am zis: Gata! Schimbam soferii sau punem corturile.

Am invatat de aici ca intotdeauna trebuie sa iti cunosti limitele, trebuie sa fii realist si constient ca atunci cand pleci la drum nu poti calcula un traseu de mii si mii de km, dar sa uiti de opriri si de limitele corpului uman. Trebuie sa ai grija de cei din jurul tau, de cei a caror viata ai luat-o in mainile tale atunci cand un politist a avut curajul sa iti puna un carnet in mana, iar tu ai avut puterea de a intinde mana sa il iei.
Carnetul – nu este doar un plastic roz pe care scrie A sau B sau C, nu e un act care iti da renumele de “cool”, nu e un atesat, nu e o diploma … ESTE un card, o cheie ce poate deschide sau inchide usa mai multor destine.

Viata intr-adevar are prioritate...

de fiecare data cand vad acum panoul acela verde fosforescent in drum spre Sinaia – imi dau seama ca in acea noapte – Viata mea a avut prioriate. Versurile - Niciodata sa nu conduci mai repede decat poate ingerul tau sa zboare – imi revin de fiecare data in minte atunci cand calc pedala de acceleratie. Si totusi chiar daca uneori ingerul tau poate lua forma unui tir infiorator… e bine ca e acolo.

…. De data asta nu am P.S … ca am ramas fara cuvinte … Va doresc sa nu treceti prin momente ca acestea, imi doresc insa sa invatati ceva de la mine.

Dincolo de limite

- Hey pisi! Ce faci? Ne-am trezit?
- Hmm… asa si asa… inca sunt intr-o stare latenta ce astepta parasirea Bucurestiului. (I-am spus in timp ce zambeam lenes gandindu-ma la drumul ce urmeaza).
Am inceput apoi frenetic sa bagam bagajele in masina – rucsacii (sunt), corturile (sunt), gentile (sunt), mancare (avem), bauturi (avem) … pas cu pas si buburuza era din ce in ce mai aratoasa si cu un aspect de vacanta ce iti umplea inima de dor de duca.
Am terminat de pus in masina tot ce aveam, am pupat toata lumea prezenta, le-am lasat alor mei un biletel si un pupic scris cu rosu si: Hit the road, Jack! Ciresarii pleaca in vacanta.

Zambareti si nerabdatori pe la miezul noptii am depasit granitele Romaniei si am trecut in Ungaria. Ma asteptam sa simt un alt aer, sa vad alte fete si oameni altfel – dar schimbarea intarzia sa apara – oh!!! L – De ce nu se schimba nimic? Unde e diferenta? Unde e noul si necunoscutul – Aceleasi drumuri, aceleasi semne de circulatie si intersectii semaforizate, acelasi peisaj de munte cu vegetatie bogata si aer cat de cat curat.
Un pic cam tacuti acum, amutiti de inexistenta schimbarii am oprit la o benzinarie sa ne mai dezmortim putin. Am intrat alene in benzinarie si am inceput sa umblam brambura printre rafturi dupa ceva – nu stiam ce, dar voiam ceva.
Am luat de toate pentru toti si ne-am indreptat spre casa… punem tot pe tavita si aici – POC schimbarea – O domnisoara foarte dragutza si zambitoare desi era trecut demult de miezul noptii ne intreaba intr-o limba total necunoscuta ceva… Noi un pic nedumeriti ne uitam lung la ea si in final: Do you speak English?
Asa incepe totul … abia acum am trecut dincolo de granitele lumii noastre.

Am plecat mai departe in calatoria noastra prin Europa si dupa ce am “vizitat” autostrada dupa autostrada de la un moment dat visam sa dam cat de cat de un drum normal de tara sau de oras am ajuns la prima mare destinatie: Bruxelles. Am vazut astfel Bruxelles, Amsterdam, Haga, Copenhaga, Berlin, Praga, Viena si Budapesta. Nu toate orasele m-au “marcat” in mod deosebit dar au fost lucruri si obiective care mi-au mers la suflet intr-un mod anume – au fost lucruri pe care le-am admirat si pe care pot spune ca macar sufleteste le-am luat cu mine.
Am vazut oameni care zambesc pe strada fara un motiv anume, dar si trecatori de al caror perete de sticla nu puteai trece oricat ai fi zambit tu, am vazut oameni relaxati, oameni care mergeau pe strada flueirand, copii care alergau razand mai mult si mai tare decat pareau corpurile lor mici ca pot rezista.
Am vazut porumbei si lebede care veneau la chemarea omului, nu existau bariere, nu existau limite si totusi totul era controlat parca de o mana atotstiutoare.
Mi-au placut la nebunie plimbarile de la miezul noptii prin orasele pustii, orase care pareau rupte de lume – ziua erau un furnicar imens, iar noaptea pana si cladirile si statuile se odihneau. Ploaia care ne-a insotit pretutindeni incerca sa curete parca fiecare orasel vizitat – era un fel de gazda care pregatea fiecare locatie pentru venirea noastra – aranja fiecare coltisor de oras, mai adauga putina viata in orasele de obicei adormite – un festival local sau un mic grup de muzicanti care exact atunci concerta, mai linistea orasele zbuciumate si trimitea in drumul nostru numai oameni care voiau sa iti arate locurile in care ei erau, locurile cu care ei se mandreau si de care ei cu greu s-ar fi desprins.
Totul parea natural, fiecare zambet, fiecare mana intinsa, fiecare piatra pe care calcai si fiecare catedrala sau castel care te imbia sa ii calci pragul. Aici in aceste locatii religiile nu mai aveau limite, oamenii pareau sa nu aiba prejudecati sau inhibitii si toti vorbeau o singura limba – fericirea.

Stiu ca pare exagerat ce spun si ca mai mult ca sigur nu totul este roz si nu totul este impecabil, dar asta e prima senzatie pe care o ai atunci cand gresesti in trafic si nu auzi claxoane, atunci cand esti pe o pista de biciclisti si nu te calca nimeni, atunci cand aiurit de frumusetea locurilor te lovesti de un om care se uita in ochii tai si in loc de ura iti zambeste, atunci cand te poti plimba linistit pe strada fara ca nimeni sa se uite stramb la tine si sa se gandeasca ce cauti tu la ora aia pe strada, atunci cand intri intr-un magazin si nu te urmareste o tanti sau un nene de la paza la fiecare pas, desi ai o fata de om cat de cat serios.
Relaxarea si calmul uneori exagerat mi-a placut la acesti oameni, dar in acelasi timp m-a facut sa ma gandesc un pic cu regret la noi – la oamenii care ma inconjoara si la care tin – noi de ce nu aveam asta. De ce noi nu putem merge linistiti pe strada, de ce noi ne claxonam si ne blocam intersectiile, de ce alergam prin viata si nu invatam macar sa mergem la pas si uneori chiar sa ne oprim cand e rosu si sa ne gandim un pic la ceea ce facem.
Am petrecut astfel 10 zile in alta lume, intr-o lume aflata intr-un mare glob de sticla, departe de agitatia si de intristarea Bucurestiului, o lume aparte in care oamenii stiu sa puna pret pe viata si pe a trai si nu pe cum traim si cat de in sus suntem fata de cel de langa noi.
De la oamenii acestia pe care de multe ori ii dispretuim fara sa stim de ce am avea de invatat foarte multe – o astfel de imagine m-a impresionat foarte mult in Copenhaga. Doi parinti pe bicicleta incercau sa isi invete puiutzul sa mearga si el pe bicicleta – ei aveau desigur biciclete de oameni mari, negre, sobre si destul de zdravene in timp ce fetita lor care nu avea mai mult de 2 anisori – avea o bicicleta micutza roz cu 2 roti ajutatoare. Mergeau amandoi in cerc, in jurul fetitei in timp ce radeau si ii spuneau: Hai! Hai! Bravo! Asa…. Si uite asa “pas cu pas” un copil care inca nu stia inca sa mearga – invata de fapt sa zboare – invata increderea, invata bucuria de a fi alaturi de ai sai, invatat sa zambeasca si sa mearga mereu inainte in timp ce mami si tati creau un cerc protector in jurul ei.

Asta este cel mai bun inceput de viata….

In incheiere insa am sa va mai spun ceva dar sa nu spuneti nimanui – Eu una ma bucur totusi ca sunt acasa. Cand am intrat in tara am realizat ca imi era dor de muntii nostri, de verdeata ce ne inconjoara, de drumurile care nu sunt niciodata la fel, de serpentinele din munti, de apele de strabat tara noastra – intr-un cuvant de agitatia romaneasca.
Si mai mult decat atat sunt sigura ca si noi putem sa fim fericiti asa cum am vazut in alte tari si chiar mai mult decat atat – noi suntem in stare sa ne pastram zbuciumul in suflet si sa invatam sa fim fericiti.
Tot ceea ce trebuie sa facem este sa: “Creem ca un Dumnezeu, sa comandam ca un rege, sa muncim ca un sclav” – Constantin Brancusi - citat aflat in Berlin pe o strada cu citate celebre.

P.S. …. Romania is my country

*** August 07, 2006 - Eu, Scriitorul indurerat ***

Au trecut 2 ani si totusi parca totul s-a intamplat mai ieri....


De multe ori am incercat sa imi exprim tristetea prin intermediul altora, cuvintele lor erau intotdeauna mai potrivite; versurile si cuvintelor erau mai profunde, ei traiau sentimentele de 1000 de ori mai intens decat mine. Asta e motivul pentru care imi place sa rad atunci cand sunt fericita si sa “citez” cand sunt trista. In scris totul este altfel, frazele se combina armonios si o vorba ce starneste durere in sufletul scriitorului, ii da cititorului un sentiment dulce de liniste – ce durere este in sufletul acestui om, dar eu sunt fericit ca nu a trebuit sa trec prin asta, eu doar citesc, eu nu am sa patesc chiar asa.

Azi insa, acum si aici, am devenit scriitorul indurerat … in miez de noapte m-am gasit plangand si gandindu-ma la cat de neghiobi suntem crezand ca suntem vesnici. Niciodata nu ne gandim sa spunem o vorba buna cand plecam de acasa, niciodata nu spunem IMI PARE RAU (lasa ca ii spun altadata), niciodata nu spunem TE IUBESC (lasa ca stie asta deja), niciodata nu ne gandim ca distanta dintre doi oameni inseamna NIMIC atunci cand macar gandul se indreapa catre celalalt ...

Ma simt pierduta, disperarea si tristetea pe care le simt parca nu sunt ale mele… s-au mai dus oameni, am pierdut bunici si prieteni, unchi si matusi, verisori si totusi…. acum e altfel… imi vine sa urlu, sa urlu pana voi simti ca plamanii pocnesc, imi doresc sa aud acel racnet de durere si disperare pe care numai in filme il vezi exprimat, vreau in fata LUI sa stau in genunchi si sa-L intreb DE CE? …
De ce nu ne spui dinainte ce o sa se intample, de ce nu ne pregatesti pentru moarte, de ce ne lasi sa suferim, de ce ne dai sentimente daca numai lipsa sentimentelor si raceala te ajuta sa treci peste durere si peste moarte, de ce unii pleaca mai repede ca altii…. Si pe langa toate astea DE CE nu stim cu totii pentru ce suferim … ne chemi la TINE unu cate unu si intotdeauna cei ramasi sunt de fapt cei lasati in intuneric…

Ingenunchez inca o data in fata TA si spun “De ce ai luat-o langa tine cand nu toti isi luasera RAMAS BUN”….

P.S .. Andi, inca ne gandim la tine :)

Un om pe niste scari (Partea a II-a)

Doica Maria este o batranica, maruntica cu parul carunt parca de cand lumea si cu un zambet cald ce pare a fi in armonie cu intreaga gradina. Ochii ii sunt inca tineri si privirea ei agera ne masura pe fiecare din cap pana in picioare si ii spunea parca repede, repede ce fel de oameni suntem – Om bun! Soptii eu in gand mai mult instinctiv.
Dupa o scurta tacere, batrana ne intreba daca ne place gradina ei si ce flori frumoase au rasarit anul aceasta. Amutiti de atmosfera de poveste ce ne inconjura, precum si de batranica aceasta care parea sa pazeasca aceste meleaguri de mii de ani fara ca macar o data sa fii trecut dicolo de pragul portii rosii – am reusit in final sa maraim cateva cuvinte de admiratie si de lauda. Salvarea noastra a fost Ilinca – cu o voce un pic tremuranda si totusi entuziasta, ea ii spuse bunicii cum ne-a povestit despre fiecare floare, fiecare copac si fiecare suflet aflat in curtea aceea, dar ca nu isi mai aducea aminte povestea pietrelor.
Bunica surase atunci si parca un licar de tristete ii brazda fata: AA!! Pietrele! Pietrele sunt cele mai statornice in viata unui om. Pietrele sunt singurele care nu au o poveste a lor, dar care intotdeauna vor sti povestile altora si le vor spune mai departe.
Asa cum am invatat eu de la mama mea, asa va invat si eu pe voi – oamenii vin si pleaca de langa noi, insa fiecare in viata noastra are menirea lui, fiecare este o piatra de temelie pentru ceva ce are sau v-a avea loc. Sunt oameni care raman cu noi pentru un motiv, pentru o perioada sau pentru totdeauna.
Oameni suntem insa si uitam adesea de semenii nostri – suntem prea firavi si cu firi mult prea naive pentru a ne aduce aminte de cei care cel putin odata in viata au contat pentru noi. Dumnezeu pe de alta parte stie cum sa ne oranduiasca drumurile si cum sa ni le impleteasca astfel ca in viata intalnim oamenii de care avem nevoie si nu intotdeauna oamenii la care visam.
Astfel fiecare piatra din aceasta curte este asezata de Dumnezeu pentru a spune povestea omului ce a trecut pe aici, fiecare treapta din ceasta curte este o etapa din viata noastra. Asa cum spune si o vorba din batrani – nici un om nu poate trece prin acelasi rau de 2 ori – nici apa nu va mai fi aceeasi, nici omul nu va mai fi la fel, insa pietrele le vor spune acceeasi poveste – Ati mai trecut pe aici!

Am plecat de la doica Maria cu zambetul pe buze, cu un sentiment de liniste si implinire pe care nu il mai traisem de demult. Azi am invatat lucruri noi …

La plecare m-am aplecat sa deschid cel mai de jos zavor al portii si pe una din pietrele de langa poarta scria de asta data cu litere clare - abia rostite: ROXANA – am devenit o poveste si cineva, candva imi va asculta piatra…

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu -
El cobora solemn din conştiinţa mea,
Iar Eu urcam surâzător spre ea!...

P.S.. Nu va mai grabiti … urcati mereu treapta cu treapta.

Gradina Raiului (Partea I)

Buna dimineata, Soare!
spuse o voce suava si apoi un sarut scurt pe buze alunga lumea viselor)
Buna Dimineata!
(maraii eu un pic deranjata de razele Soarelui care patrundeau prin jaluzelele subitiri de trestie). Am simtit atunci nevoia sa ma intind, sa simt fiecare muschi incordandu-se la limita, sa ma afund si mai mult in cearceaful racoros de bumbac, care inca mai pastra mirosul de levantica si de dimineata de vara – senzatia de relaxare de dupa, combinata cu lumina soarelui de vara si mirosul diminetii imi mangaia ochii si imi dadeau o stare de plutire.
M-am ridicat usor, usor si plutind parca m-am indreptat spre baie unde un dus rece mi-a revitalizat fiecare celula… Trezita brusc parca, m-am imbracat in graba, mi-am prins parul intr-o coafura imposibila ca aspect, dar comoda pentru o zi de Luni, am pus ochelarii de soare pe cap, am apucat de pe birou cheile de la masina si intr-un suflet am inceput sa cobor scarile.
Coboram scarile atat de repede incat din cand in cand mai saream cate una, cate doua si abia atunci tot pasind peste acele trepte reci, de piatra si grabindu-ma sa ajung jos de parca asta era cel mai important lucru – am realizat cu adevarat insemnatatea vorbelor doicii Maria.
Doica Maria este o batranica pe care am cunoscut-o in weekend-ul trecut cand am facut un mic popas la Telega. Plecasem mai multi zvapaiati sa cutreieram muntii, dar in drumul nostru aveam sa facem o scurta oprire, la Ilinca, unde sa ne racorim cateva ore. Au trecut ceva ani de cand nu am mai vazut Telega – orasel mititel in plina dezvoltare, rasfirat pe vai si dealuri, cu multa verdeata, cu oameni calmi, care te saluta din varful capitei de fan pe cand treci pe langa caruta lor trasa de un cal bine ingrijit – ca doar asa ii sade bine omului gospodar.
Ajunsi la Ilinca am intrat putin timizi in curte, caci nu mai fusesem niciodata acolo si primele impresii, primele imagini ne-am coplesit. Odata trecuti de poarta aceea mare si rosie, ferecata cu 7 lacate si 7 zavoare precum in povestile fratilor Grimm, o casuta micuta si parca fermecata ne-a zambit dintre copaci. Nimic din atmosfera de dincolo de poarta nu se mai simtea aici – am inceput sa urcam treptele micute de piatra ce duceau pana la casuta aceea batraneasca, ce se afla undeva sus, la baza unui deal – un deal ce o imbratisase cu drag. Drumul pana la casa era invaluit de copacii care isi impleteau crengile deasupra capetelor noastre. De-o partea si de alta dealul era parca sapat in trepte si pe fiecare platforma formata, o mana dibace si iubitoare de frumos plantase flori in mii si mii de culori. Mama natura iubea aceste meleaguri mai mult decat orice alt loc parca – curcubeul florilor atragea fluturi care mai de are mai frumosi si mai colorati, pasarile ciripeau duios odihnindu-se pe crengile copacilor, iar un catel plapand cu ochi de caprioara, dadea fericit din coada la vederea strainilor abia sositi. Ajunsi la casuta, ne-am asezat tacuti in pridvor, am tras aer adanc in piept si am simtit cum “muntele” ne umple plamanii atat de obositi de aerul Micului Paris.
Ilinca – o fetiscana frumusica foc, cu 2 codite blonde, zurlii aparu din casa si cu zambetul pe buze ne invita sa facem o mica plimbare prin gradina. Am plecat astfel in mica noastra calatorie exploratorie – de data aceasta coborand treptele ce se aflau de cealalta parte a casei, dar care de asemenea erau ascunse de copacii stufosi.
Cu sufletul plin de mandrie Ilinca ne arata fiecare trandafir, fiecare crin, fiecare bujor sau fulg de nea inflorit si ne spunea povestea lui. Fiecare planta sadita avea o poveste de spus, avea un nume si o insemnatate; fiecare copac era un eveniment din viata lor, a familiei si fiecare era un suflet.
Coborand alene si privind atenta la fiece floare si lucru pe care Ilinca ni-l arata, un trandafir plapand si rozaliu, ce rasarise printre pietre mi-a atras atentia. Mireasma pe care o emana acel trandafiras era de nedescris. Aplecandu-ma sa il miros si sa ii ating petalele catifelate am trecut usor cu degetele peste pietrele printre care micutul rozaliu isi croise drum spre Soare. Atunci am observat ca aproape fiecare piatra ce forma treptele, avea mici gravuri sau semne ce pareau a fi facute dinadins. Am incercat sa inteleg ce scria acolo, sa le gasesc o insemnatate dar unele pietre erau atat de imbatranite si de slefuite de timp si ploi incat nu se puteau citi nimic.
Precum un orb incearca sa dibuiasca fata celui cu care vorbeste, prin atingeri usoare si cu mainile tremurande asa am incercat sa citesc cu ochii mintii secretele spuse de timp si de pietre. Era un …A..L..E.. si incet incet degetele parca insetate au inceput sa “vada” din ce in ce mai clar… ALEXANDRU – am spus in final cu voce tare – de parca descoperisem unul din cele mai mari secretele ale lumii.
Ilinca se intoarse si cu o privire umila imi spuse ca nu stie ce inseamna si nici nu isi mai aduce aminte daca i-a povestit bunica, dar ca mai multe nume sau date se gaseau scrise pe treptele ce strajuiau gradina. Putin dezamagita am plecat mai departe, insa gandurile mele au ramas pironite de acele pietre – citind parca nume dupa nume, an dupa an si cautand o insemnatate pentru fiecare. Intr-un final am ajuns iar la poarta celor 7 lacate, unde de aceasta data ne astepta insa doica Maria, bunica Ilincai.

M-am trezit de dimineata cu un sentiment ciudat, aproape necunoscut de plutire si confuzie. M-am dat dat jos din pat si decorul necunoscut m-a facut sa fac un mic pas inapoi – Unde eram?... Patul acela mare, covorul cu motive traditionale, vitrina cu paharele mari de cristal, zestrea ce decoreaza peretele dinspre Rasarit – sunt la bunica J – ies in curte, iau niste apa rece de ploaie si imi umezesc fata – Deschid ochii si ma privesc in oglinda – ce chip frumos, ce zambet, ce traire divina, ce miros de transdafiri de dupa ploaie imbraca gradina, ce Soare blajin zambeste alene de dupa coltul casei, simt fiecare bataie a inimii mele, aud fosnetul florilor de trandafir si vad razele de Soare cum mangaie atent picurii de roua inca prezenti pe frunze – aud tot, vad tot dar nu reusesc sa compun o imagine clara – cine e fetita din oglinda si mai mult decat atat – de ce rade?

M-am pierdut pentru o clipa!! Nu mai stiu exact cum si nu mai stiu cand - dar m-am pierdut. Eu sunt din toate punctele de vedere un “om” calculat, ma organizez si reorganizez, fac liste si fiecarui obiect sau activitate ii pun culori diferite, aranjez pana si activitatile vietii dupa anumiti pasi si anumite criterii, hainele trebuie sa fie dupa culoare, forma, utilitate si anotimp – v-am spus sunt un “Control freak” – si totusi m-am pierdut si mi-e dor de mine.

Mi-as dori sa fiu ca fetita aceea din oglinda - as vrea sa observ frumusetea lucrurilor ce ma inconjoara, as vrea sa vad copacii infloriti si oamenii fericiti, as vrea sa vad campurile rosii de maci, as vrea sa alerg desculta in apa marii si sa nu simt decat mici furnicaturi in talpa in timp ce marea incerca sa stearga urmele pasilor mei din nisip.

Am incercat in acel moment, in acea oglinda sa ma reculeg, sau mai bine spus sa regasesc si sa refac acel sentiment de siguranta – am planificat totul si am facut o lista cu tot ce trebuie ca sa imi revin – stiti ce am patit in final!? Am pierdut lista?? Eu ?!?!?! am pierdut lista… (Vina e a mea ce-i drept – trebuia sa fac o copie si am uitat).

Am trecut mai departe. M-am gandit ca voi regasi zambetul meu in privirile si vietile celor din jur, mi-am propus ca in fiecare dimineata sa ma uit la oameni zambind si sa astept un zambet ca raspuns – am exersat in mintea mea de cateva ori, dar m-am trezit in final obosita de cat ma incruntasem la ceilalti. In loc sa imi raspunda cu un zambet, oamenii l-au furat pe-al meu.

Am incercat sa vorbesc cu copii si sa le aflu secretul fericirii, pentru ca ei inca nu stiu de ce frunzele mor toamna, ei nu stiu de ce mami si tati au incetat sa mai rada si sa se uite unul in ochii celuilalt, ei nu stiu sa urasca, si nu stiu ce e uratul… DAR stiu ca doar un zambet si un gangurit aduce fericirea celor din jur. In final insa am obosit si sa observ copii, am obosit sa ii aud razand pentru ca am realizat ca nu le mai inteleg motivele – traim in lumi diferite – nu imi doresc ca ei sa ajunga sa cunoasca lumea noastra asa cum e acum, dar nici nu stiu cum sa fac lumea noastra sa ii primeasca zambind.

Mi-am continuat plimbarea prin lumea intunecata si confuza a gandurilor mele si mi-am spus ca numai eu pot gasi lumina, nici un alt om, sau copil sau chiar intelept nu are sa imi ofere raspunsul intrebarilor mele daca eu nu sunt pregatita sa le aflu.

Am deschis ochii, am tras aer adanc in piept pentru a ma imbata cu mirosul trandafirilor, mi-am mai umezit inca o data ochii cu apa aceea rece si apoi m-am uitat inca o data la fetita care acum imi facea cu ochiul din oglinda, chemandu-ma parca. O idee nastrusnica mi-a incoltit in minte si atunci am… am spart oglinda…

Multumita si surazatoare am intrat in casa sa caut o foaie de hartie – imi adusesem aminte lista.

P.S. Nu mai vreau sa regasesc copilul din mine, vreau sa cresc EU si sa construiesc lumea pentru copii ce vor veni … Vreau sa le pot raspunde cu un zambet desi nu le voi intelege ganguritul…