Aerul curat al zilei de azi

Nu stiu de ce azi, si nu ieri, dar totusi azi, si nu maine, ci azi … este o zi speciala.

De la primele ore ale diminetii am simtit ca azi este altfel, azi nu m-am trezit cu greu, azi nu a fost frig, nu mi-a fost lene, nu am uitat cafeaua sau mancarea pe foc, am avut timp sa savurez cafeaua, am avut timp sa pun rufele la uscat, am avut timp de rondul de dimineata, am avut timp … de mine.

Am plecat cu ale mele, catre servici, am ascultat muzica, m-am bucurat de soare, am ajuns la servici, m-am bucurat de oameni, de locuri, de ganduri si vise. Cu ochii deschisi si cu tinta pe monitor, am reinceput sa visez, si visez, si organizez…

Atat mintea, cat si trupul se dezmortesc, incep sa miste, sa creasca, sa recreeze perioada in care se simteau un tot si le mergea bine.

Azi redevin eu… cu sufletul plin de optimism, cu gandurile si visele mele nastrusnice, cu ideile si planurile mele, care mai de care mai nebune si mai
anormale decat cele pe care le-am destainuit sau realizat deja.

Si uite asa ziua de azi, devine maine si maine devine poimaine si tot asa… incep sa traiesc…

Mahnirea de a fi Romani pentru Animale…

           De vreo 2 zile este o polemica pe grupul Romani Pentru Animale, ce nu se mai termina. Oameni care iubesc animalele, le stimeaza, le ajuta si asa mai departe dezbat mai mult sau mai putin civilizat idea de a plati o cotizatie lunara ce urmeaza a fi folosita pentru ajutorarea animalelor…

            De la polemica insa, pana la fapte e drum lung si ce nu prea inteleg eu este… ce e asa de greu sa o iei de la 0… In viata de zi cu zi, o iei mereu de la 0 – te trezesti in fiecare zi la 6, la 7, sau la 8, te speli iar pe fata, pupi pisica sau catelul, mananci tu, mananca el/ea.. il plimbi, te plimba, pleci la munca, vii de la munca, si tot asa … MEREU de la 0 si totusi mereu e ceva nou…

          Asadar … de ce atunci cand ne “uneste” iubirea pentru animale, cand plangem uitandu-ne la poze cu puiuti, cand ne emotionam la vederea unor campanii de educare a populatiei sau cand vedem diverse evenimente triste nu ne ridicam de jos si spunem: De azi facem lucruri mari, ne unim si ajutandu-ne vom realiza multe. Eu si cu tine si cu tine si cu prietenii tai… facem azi o fapta buna.. orice… dar o fapta buna…

Maine el si cu el si cu ea si cu tine si cu mine.. facem o alta fapta buna.. Azi asa, maine la fel si in final vom deveni dependenti de fapte bune, precum marca de scrisoare – caci ce valoare mai are scrisoarea fara marca si marca, fara scrisoare ...

          Dar acum pe final va mai spun ceva… ma amaraste sa stiu ca maine cand ne vom trezi, o vom lua de la zero TOT singuri, toti vom fi la fel de reticenti si de stresati si de uracioasi, considerand ca noi facem mai mult ca altii, ca nu ni se acorda credite destule, sau ca nu suntem destul de recunoscuti sau pur si simplu suparati ca ieri ne-am ciondanit pe grup si nu am ajuns la nici o concluzie, ca ieri cineva a aruncat cu niste cuvinte aiurea si fie ca ne erau adresate sau nu, ne-au jignit.

        Suntem oameni, dar cu pretentii ca suntem mai umani decat cei care ne dau de furca chinuindu-ne protejatii – suntem mai calmi si mai intelegatori decat cei care dau cu piciorul intr-un caine, suntem mai blajini si mai dragastosi decat cei care chinuie si se simt superiori pentru ca un animal sufera de mana lor.

          Si totusi daca va uitati putin la istoricul ultimelor 2 zile… o sa vedeti ceva ce ar trebui sa va doara mult mai mult si poate ar trebui sa ne dea o palma peste obrazul cel “iubaret” mai rau decat ar da un idiot pe strada… Sunt cazuri grave, oameni care cer ajutor, oameni care vor macar un share sau un like, un sfat sau o idee si acele posturi au MAXIM 10 coment-uri, unele nici macar un LIKE, nici macar un comment sau un share… in timp ce polemica are sute...

Sa imi fie rusine, sa va fie rusine, sa ne fie rusine… Ziua de astazi mie nu mi-a adus decat

“Mahnirea de a fi Romani pentru Animale…”

Noaptea de dupa…

   Din clipa in care am deschis ochii de dimineata am inceput sa visez la momentul in care voi ajunge acasa, ma voi arunca in patul mare cat camera si ascunsa sub pilota cu miros de iarna, voi adormi.

   Dar nu a fost sa fie asa; a fost o zi haotica, cu oameni care chiuiau si alergau de colo colo sa organizeze evenimente, printere care “scuipau” hartie de parca erau mitraliere, telefoane care sunau in continuu, lifturile exterioare pe care le-am admirat de atatea ori acum parca imi stateau pe retina, usi trantite, sunete de badge-uri si de mobile uitate cu sonorul la maxim… si totusi peste toate astea LINISTE…

   O liniste bolnavicioasa ce ma tinea departe de zgomotul cotidian imi curgea prin vene, o liniste ce imi amplifica in minte vocea Adinei spunand: “Roxana, cateii nu au mancare azi. Ce facem? Suni tu acolo, vezi daca aia de la… ne mai dau discount la mancare, dai un mail catre colegii tai, dau si eu mail catre ai mei, vorbim cu Ruxi, vorbim cu X, cu Y, mai ai bani, mai am bani?”

    As fi vrut ca in acele momente sa ii strig doar o fraza: “Am obosit, Adina! Nu mai pot”

    Dar oare chiar nu as mai fi putut?

    M-am gandit la Albastrica si la boticul ei sarmos, la Lilith, la Negrila si Ursoaica. Poate ca eu nu mai puteam, dar nici nu as fi avut sufletul sa stiu ca ei ne asteapta si eu sa stau si plang in fata unui birou stinger, in fata unui colectiv mult prea ocupat cu viata de zi cu zi, in fata unor masinarii albe si indiferente la stresul pe care fiecare fraza mi-o provoca, la senzatia de rau si de abis pe care gandul ca micile fapturi din adapost nu vor vedea azi venind la ei masina neagra sau masina gri cu portbagajul plin de bunatati.

     Mi-a trebuit ceva timp sa ma adun, sa pun sertarele mintii la loc si sa incerc sa ma gandesc la solutii si nu la probleme

    Poate ca Adina, poate ca Ruxi, poate ca cei pe care i-am cunoscut azi in circumstante nu foarte placute, sau poate cei pe care nu i-am cunoscut, dar care au avut incredere in noi, mi-au dat curaj pe masura ce fiecare imi spunea: lasa ca ajut si eu; incerc sa dau mai departe; trebuie sa strangem mai multi bani, o sa mai sun la X si poate dau si ei; A dat Y 5 ron, si inca 10, si inca 4 si tot asa.

     E noapte si e tarziu, si iar imi vine sa plang… 

    Nu stiu ce parere aveti voi despre voluntariat si cati dintre voi isi doresc sa faca asta, dar va spun de la inceput … E greu! Trebuie sa fi pregatit ca pentru fiecare fapta buna pe care o faci, sa primesti vreo 3-4 comentarii rautacioase; pentru fiecare cerere de ajutor sa apara vreo 10 care sa te faca mincinos, las sau fraier ca iti pierzi timpul cu “d-astea”; pentru fiecare clipa de bucurie si energie pe care ti-o ofera animalele sau oamenii pentru care lupti, va trebui sa platesti cu minute, sau chiar ore in sir de stres, de palpitatii si nervi, de agonie si in final …. EXTAZ.

    Si stiti de ce extaz?! … pentru ca urmeaza Noaptea de dupa… in seara asta Albastrica si boticul ei sarmos, Lilith, Negrila, Ursoaica, dar si fratii lor din adapost, vor fi deja hraniti la ora la care eu va scriu…

Va multumesc tuturor celor care ati facut posibila … Noaptea de dupa

Pledoarie pentru caine

             Multi dintre voi poate nu ati auzit, sau poate ati uitat de cartea “Pledoarie pentru caine”. Am primit aceasta carte cadou de la parintii mei pe cand aveam vreo 14-15 ani si urma (credeau ei) sa ma faca sa inteleg ca a avea un caine e greu si e o mare responsabilitate; avea (credeau ei!) sa imi arate ca un copil poate fi copil si fara complicatiile ivite de plimbarea sau hranirea unui caine.

                

            Si asa a fost :)) … am citit cartea cu viteza unui avion ce decoleaza si cand am terminat am zis: “Promit sa nu mai cer nimic luna asta, daca imi luati caine” si dupa cum spuneam: asa a fost… am primit un minunat pui de ciobanesc mioritic.

            Anii au trecut si in vara acestui an Sheeba s-a stins, moment in care am zis ca nu o sa mai pot niciodata sa am alt catel pentru ca am suferit mult prea mult cand am pierdut-o pe ea; Dorul de ea m-a facut sa realizez insa ca poate ar trebui sa imi alin “durerea” incercand sa alin dureri mai mari decat ale mele.

              Astfel dupa cum poate unii dintre voi stiti sau daca nu stiti veti afla acum: de aproximativ 2 luni sunt voluntar la un adapost de animale. De foarte mult timp ma gandesc sa imi iau inima in dinti si sa ma apuc de voluntariat si iata ca a venit si clipa asta.

           Cu inima stransa si imbracata de scandal m-am proptit in fata adapostului. Animalute multe tanjeau dupa o mangaiere si o vorba buna; nu ca nu ar fi avut parte de dragoste si vorbe bune, dar un singur om la 100 de caini nu e de ajuns. Drept urmare acum suntem cam 5 oameni la 100 de caini si incercam pe cat posibil sa le aratam acestor caini ca oamenii sunt buni, nu brute; ca oamenii pot mangaia, nu doar lovi, ca oamenii pot iubi, nu doar ura.

          Vreau sa le dovedesc macar acestor caini (pentru inceput) ca atunci cand ai incredere intr-un OM, totul se poate schimba.

           Acum vine insa partea mai grea, pentru a putea merge mai departe, pentru a putea sa ajut la randul meu la implinirea acestui “vis” am nevoie de alti OAMENI si pentru asta, noi cei 5 voluntari avem nevoie de: o mana de ajutor, de donatii sub orice forma – bani, mancare sau contacte ale unor OAMENI dispusi sa ajute; materiale de constructie, aparatura de bucatarie (aragaz sau resou, un frigider), de OAMENI care stiu meserie si ar vrea ca la final de saptamana sa ajute la ridicarea unui tarc, la batut 2 pari in pamant, la vopsit garduri sau custi, la schimbat fanul, la hranit catei si totul in schimbul unor mangaieri.

            O sa va intrebati poate de ce am scris cuvantul OAMENI cu litere de tipar!?

         Ei bine! Cred ca pentru a putea merge mai departe si pentru a putea sa ne ajutam trebuie sa fim oameni in adevarul sens al cuvantului si aici ma refer atat la cei care au animale acasa, cat si la cei care nu au si nici nu isi doresc sa le mai vada pe strada.

Nu pot sa spun ca ii inteleg in totalitate sau ii judec pe cei care nu au animale, si care nu vor sa le mai vada in strada, dar chiar si ei pot ajuta si pot contribui la indeplinirea viselor lor si indirect ale noastre – nu doriti sa vedeti animale pe strada; nu vreti sa va fie frica de cainii din jurul blocului; nu vreti sa vedeti cum numarul lor creste de la o zi la alta – va inteleg, insa atunci tot ce ramane de facut este sa ne ajutati sa va ajutam.

Orice sugestie, orice donatie (chiar si un minim de 10 RON / luna) sau persoana care este de acord sa ajute, reprezinta o caramida pusa la temelia unui adapost. Ridicand un adapost cat mai aproape de standardele normalului, vom putea sa luam cainii de pe strada, sa ii castram, sa ii tratam, sa ii dam spre adoptie celor care ii doresc, si in final sa lasam natura sa hotarasca destinul fiecarui catel.

NU va cer sa ma credeti cand spun ca lucrurile se pot schimba,

VA CER sa aveti incredere in voi ca puteti schimba ceva.

P.S… Daca doriti sa ajutati stiti unde ne gasiti...

Uneori si Dumnezeu e indecis...

7 zile pline de emotie, cu vocea gatuita de plans si cu sufletul flenduri ma rugam ca intr-un fel sau altul suferinta sa se termine.

7 zile m-am certat cu Dumnezeu incercand sa ne convingem unu pe celalalt ce e mai bine pentru Sheeba. Eu ca vreau sa ramana si sa gasesc un leac (fie el si babesc), EL ca a gasit un colt de Rai in care sa alerge cu Ursu, cu Rita, cu Teddy…

7 zile de chin si in final am cedat… aveam inima franta, palmele purtau urmele unghiilor si pumnii dureau de atata stransoare. Am cedat si cu ochii in lacrimi am luat-o in brate si i-am zis “Nu-i nimic daca te duci, eu te iubesc oricum”.

I-am dat LUI sa tina cearceaful albastru, paturica si hamul verde care in ultimele luni de viata ne-a fost atat de util; dar am pastrat lesa si zgarda - singurele legaturi dintre mine si ea ce imi vor aduce mereu aminte de sunetul pitigaiat al primului latrat, de primul “hot atacat”, de prima baie in lacul de la Crevedia, de emotiile pe care le-am avut cand a sarit sa il salveze pe Dino de la inec si de cate si mai cate alte momente pe care de-a lungul celor 13 ani le-am trait impreuna.

Dar inainte de a pleca – Doamne, te rog nu uita - ca ii place sa inoate cel putin 2h pe zi, ii place apa de baut mereu proaspata si niciodata statuta, ii place supa de pui si sa roada oase de vita. Si ii mai place … sa roada merele roata, roata pana ramane cotorul. Ii place branza de burduf, si mierea cu paine si unt. Ii place sa adoarma cu capul pe picioarele tale cand gatesti si tu sa faci piruete intr-un picior sa nu o trezesti, ii place sa stea unde e agitatie si sa sforaie linistita in noptile de vara pe terasa, sub tufele de regina noptii.

Ii place sa alerge si sa se joace cu alti caini, sa fuga dupa veveritze si sa nu le prinda niciodata. Ii place sa o mangai si sa te joci cu degetele de-a lungul coloanei pana adoarme, ii place sa o perii cu peria fina (Stii tu! Aia neagra) pana cand blana se netezeste complet.
Si nu ii place atunci cand o certi, cand nu o lasi sa isi bage si ea botul printre flori si sa manance una, doua gura leului. Nu ii place drumul dinspre parc spre casa, nu ii place la veterinar si nici nu ii place batranetea.

Iar acum pe final mai am o rugaminte – ai grija de ea, ca in intr-o zi o voi (re)adopta.

Pentru ca NU... exista

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la ziua in care am aflat ca nu exista Mos Craciun nu vad decat o mare pata neagra imaginara.

Ha ha! Nu! – Nu ametesc, doar ca nu imi aduc aminte daca a fost un moment anume in care am aflat ca nu exista sau pur si simplu am crescut si am incetat sa mai cred in el. Si pentru ca am incetat sa mai cred, am fost nevoita sa ii tin eu locul an de an pentru a nu dezvalui povestea in fata celor care inca il mai asteapta pe Mosu’.

Anul acesta insa avea sa fie special pentru ca m-am cuibarit in sufletul unui copil si am vazut prin ochii ei ce inseamna cu adevarat Craciunul.
Ilinca (sufletelul despre care va vorbesc) este un mic iepuras Duracell. Un iepuras ce se crede soricelul “Chitz Chitz”, fugarit de o pisica “Miau Miau”, ce se sperie doar de “Ham Ham”.
Asadar pe 24, cu rucsacul plin de cadouri pentru cei mari si jucarii pentru cei mici - ne-am dus la Ilinca sa il asteptam cu totii pe Mosu. Am ajuns intr-un final “obositi si plini de apa”, am ascuns repede rucsacul, am lasat cadoul cel mare la usa sa nu fie vazut si printr-o diversiune bine pusa la cale de adulti am luat pe sus copilul sa mergem sa sarim in pat, in camera ei.
Mi-a aratat cat de sus si cat de mult poate sari in pat pana cand am crezut ca va pica lata, mi-a aratat jucariile ei si in final puzzle-ul cu Thomas Trenuletul. Apoi ca o sfarleaza a tasnit pe usa camerei si s-a dus in sufragerie imprastiind pe covor piesele puzzle-ului sa ma invate cum se face.
Toata lumea parca inghetase cu ochii atintiti spre mine – ochii lor nu spuneau decat: Ce faci? Trebuia sa o tii acolo pana punem cadourile sub brad. Pai si cum sa fac asta, cum sa convingi un copil de 3 ani sa stea cuminte cand el are planuri marete – sa ti-l arate pe Thomas Trenuletul. Asa ca in timp ce eu eram interesata de cum se face un puzzle si cautam piesele potrivite intinzand mainile cat mai mult si blocand cu spatele vederea spre pom – elfii au aruncat cadourile sub brad.
Spun elfi, ca de data asta au trebuit sa fie atat de linistiti si de tacuti incat si o musca ar fi facut mai mult zgomot. Dupa ce au aruncat – efectiv :)) – cadourile sub brad, foarte naturali si calmi au iesit pe balcon sa vada cum creste iarba seara, pe ger.
In timp ce se uitau cum creste iarba, am incetat sa mai dau din maini, m-am dat subtil din fata bradului si in momentul in care fratele meu s-a intors de pe balcon si a zis: “Ia uite, Ilinca! A venit Mosu’! Pai cum, cand? Nu l-ati auzit?” am facut ochii mari catre Ilinca si am zis: Whoa!!! A venit Mosu!! :)
Nu pot sa exprim in cuvinte expresia de pe fata mogaldetei, dar stralucirea din ochii ei si bucuria cu care sarea de colo colo si rupea hartia de pe cadourile ei era magica. Atat de mult m-a fermecat imaginea ei sarind aiurea si strigand ca a venit Mosu incat 20 minute cat a tot rupt hartii si pachete nu am putut sa ma uit sa vad ce am primit eu.
Uitandu-ma la ea cat era de fericita ca a venit Mos Craciun am uitat pe moment ca Mosul nu este altceva decat o fantezie creata de noi pentru noi. Pentru ca ne este frica sa spunem zilnic: “Te iubesc” de frica lipsei unui raspuns, pentru ca suntem prea lasi si nu aratam ce ne doare si pentru ca nu comunicam si nu suntem mai buni unii cu altii ne-am ales o zi pe an in care ne facem mici cadouri care sa spuna in locul nostru: Te iubesc, Te urasc, Te ador, Ma enervezi dar tot te vreau; esti un prost, dar esti al meu; Credeai ca am uitat; Credeai ca nu sunt atent la ceea ce iti doresti; Nu stiai ca desi nu pare eu totusi te ascult, etc, etc.
Nu spun ca facem un lucru rau, dar pana cand vom putea sa ascundem adevarul despre existenta mosului; pana cand vom continua sa ne cumparam cadouri in loc sa ne deschidem sufletele si sa ne manifestam.

Va spun sincer – pana si un copil de 3 ani stie adevarul despre Mos Craciun si isi inchipuie ca nu va veni la nesfarsit si ca intr-o zi va afla cine este. Si stiti de unde stiu asta? Tot de la iepurasul Duracell care dupa ce a terminat de deschis cadourile si s-a asezat la noul ei birou (primit in seara aceea) s-a uitat la mine si a zis: Dar de ce vine Mosul de atatea ori? Si de ce aduce atatea cadouri?

P.S… intre-adevar de ce vine mosul de atatea ori si aduce atatea cadouri? Ce aveti sa imi spuneti si nu puteti? Indiferent de ce va fi – Eu va iubesc, va voi urî cam 5 minute, va voi ierta si poate imi voi cere iertare pentru reactiile mele, ma voi simti aiurea si in final Va voi Iubi.

Iubiti-ma, urati-ma si iubiti-ma iar - in final nu vom mai avea nevoie de cadouri. Vom fi oameni pur si simplu. Vom avea cadouri zilnic :*

Umanitatea incotro?

Aceasta este intrebare pusa in discutie de catre un filmulet, ce e drept emotionant de pe youtube. Un colaj ce curprinde esenta vietii si a mortii, ne arata fata hidoasa a razboaielor purtate fara a avea un scop anume, ne arata foamete, durere, moarte, plansete, dezastre si in final ne intreaba: Umanitatea incotro?

Nu pot sa spun ca nu sunt de acord cu ideea prezentata sau ca nu a atins o coarda sensibila, insa ceva ma roade… daca tot ce vedem este durere, suferinta, foamete, saracie si mai mult decat atat disperare, cum putem sa ne mai gandim la umanitate.

Umanitate prin definitie inseamna: totalitatea oamenilor, inseamna caracterul uman, inseamna compasiune si bunavointa fata de nenorocirile altora. Luand toate acesta in consideratie intrebarea devine putin inutila … Nu poti vorbi de umanitate atata timp cat libera circulatie a persoanei este ingradita de niste pasapoarte cu sau fara cip, nu putem vorbi de caracter uman cat timp inca mai exista in lume locuri in care discriminarea legata de culoare, sex, religie sau provenienta este la ordinea zilei. Nu putem afirma ca suntem capabili de compasiune si ca avem bunavointa atata timp cat purtam razboaie inutile, atacam scoli si teatre, aruncam in aer avioane cu sute de mii de pasageri, refuzam sa ii cunoastem pe oamenii a caror vieti le schimbam in cateva minute, refuzam sa le acceptam modul si dreptul la viata – insa avem puterea de a-i judeca si a incerca sa le schimbam vietile conform viziunilor noastre.

In final eu raman cu alte intrebari neraspunse: ce anume ne defineste pe noi? Ce ne mai poate face umani? Ce avem noi si numai noi diferit de (celelalte) animale?

Nu pot sa raspund intrebarii Umanitatea incotro, dar am un anunt mai important:
Pierdut Umanitate – gasitorului ii oferim Premiul Nobel pentru Pace.