Mergeam de cateva ore bune pe autostrada si incepusem deja sa ma plictisesc. Am admirat un timp panourile laterale fixate pe marginea autostrazii care in goana aceea nebuna iti dadeau senzatia ca treci pe langa niste castele minunate, construite pe creasta unor dealuri ce pareau ca au fost inzestrate cu toate minunile lumii – iarba de un verde crud parea ca niciodata nu a cunoscut arsita Soarelui, paraurile care se vedeau de departe ca niste mici cararui aveau un singur punct comun – Castelul.
Un peisaj mirific, dar efemer realizat din panouri reci de plastic, vopsite cat mai imbietor de mana omului, create de mintea acestuia pentru un singur scop – acela de a te mentine treaz si alert pe un drum monoton si intins ca in palma.
Linistea din masina devenea din ce in ce mai apasatoare, toti adormisera parca plictisiti sa tot priveasca acel castel care oricum parea sa domine meleagurie de mii de ani. Rulam linistita si cu muzica data cat mai tare pentru a ma mentine alerta si cat mai atenta la drum.
Ajunsesem sa imi doresc ca in toata pustietatea aia sa vad macar o masina, sa vad macar un pic farurile unei masini care sa vina din spate. Km cu km ne apropiam tot mai mult de destinatie si imi doream sa ajungem odata, sa imi pot destinde oasele, sa pot cobori din masina si sa ma plimb pana cand m-ar fi durut talpile.
In cele din urma monotonia drumului fu intrerupta de o lumina ce venea din partea dreapta - intorc putin capul si vad ca de pe un drum secundar venea cu viteza vantului un tir imens ce semana cu acelea din filme – cu farurile pe care si acum le vad parca cu coada ochiului, cu proiectoarele de deasupra toate aprinse si claxon infernal de tren ce spargea tacerea noptii.
Pe moment nu m-am gandit la ce putea sa se intample, la ce avea sa se intample – eu eram pe banda a II-a, el venea de pe un drum laturalnic si avea cedeaza trecerea, avea si o banda – a IV-a care tinea aproximativ 1km – aveam loc amandoi sa trecem – de ce claxona atunci?! Am continuat sa rulez, uitandu-ma insa cu teama si din ce in ce mai des in dreapta – De ce nu frana? De ce zgomotul infernal al claxonului nu se oprea? Ce voia de la noi? Gandurile au inceput sa imi alerge parca prin cap, reactiile imi pareau din ce in ce mai intarziate si imaginile din ce in ce mai deformate – Asta e fost? NU am timp sa franez? NU am unde sa virez? Atat… Asteptam doar lovitura aceea puternica, asurzita fiind de zgomotul sirenei. Asteptam momentul impactului si exact cand botul tirului parea ca va spulbera pur si simplu masina – Am deschis ochii.
Am trecut prin cel mai groaznic moment din viata – “cred” ca am atipit la volan. Peisajul linistit din jurul meu in momentul in care am deschis ochii m-a ametit si mai mult. Am tras pe dreapta si am zis: Gata! Schimbam soferii sau punem corturile.
Am invatat de aici ca intotdeauna trebuie sa iti cunosti limitele, trebuie sa fii realist si constient ca atunci cand pleci la drum nu poti calcula un traseu de mii si mii de km, dar sa uiti de opriri si de limitele corpului uman. Trebuie sa ai grija de cei din jurul tau, de cei a caror viata ai luat-o in mainile tale atunci cand un politist a avut curajul sa iti puna un carnet in mana, iar tu ai avut puterea de a intinde mana sa il iei.
Carnetul – nu este doar un plastic roz pe care scrie A sau B sau C, nu e un act care iti da renumele de “cool”, nu e un atesat, nu e o diploma … ESTE un card, o cheie ce poate deschide sau inchide usa mai multor destine.
Viata intr-adevar are prioritate...
de fiecare data cand vad acum panoul acela verde fosforescent in drum spre Sinaia – imi dau seama ca in acea noapte – Viata mea a avut prioriate. Versurile - Niciodata sa nu conduci mai repede decat poate ingerul tau sa zboare – imi revin de fiecare data in minte atunci cand calc pedala de acceleratie. Si totusi chiar daca uneori ingerul tau poate lua forma unui tir infiorator… e bine ca e acolo.
…. De data asta nu am P.S … ca am ramas fara cuvinte … Va doresc sa nu treceti prin momente ca acestea, imi doresc insa sa invatati ceva de la mine.
