Monday, February 16, 2009

Blatisti prin viata

S─âtul sunt de blocuri, de tristul oras
Gari si de trenuri, de veselul nas
Mi-am luat un rucsac, un stilou si-un caiet
Tigari si chitara ce canta incet.

De asta aveam eu nevoie saptamana trecuta si ajunsesem sa visez cu ochii deschisi cum ar fi sa ajung undeva in varf de munte, sa fim numai noi si natura, linistea sa ne inconjoare, sa uitam de oras, de griul specific lui si sa ascultam glasul vioi al unei chitari manuite cu maiestrie.

Nu am fost niciodata o persoana atletica, dar am fost dintotdeauna una visatoare – mereu am visat sa am puterea sa ajung cat mai sus in varful muntilor, sa fac trasee cu rucsacul in spate, sa dorm in cort si sa cant la chitara alaturi de alti iubitori ai muntelui. Banuiesc ca fiecare la un moment dat in viata, isi doreste sa arunce o privire in viata altora, sa participle macar putin la bucuria si la experientele pe care altuia i le ofera stilul lui de viata. Suntem mici cautatori de adrenalina, incercand pur si simplu sa vedem cum ar fi sa traim si altfel, sa furam un moment din viata altor persoane, incercand apoi sa il integram in puzzle-ul vietiilor noastre.

Exact asta am facut weekend-ul trecut (hmm!! Trecut… atat de repede!!)… am plecat spre cabana Negoiu (altitudine 1546m), Muntii Fagaras. Mi-am dorit foarte mult sa simt urcusul muntelui, traseul, oamenii si in final senzatia ca am ajuns in varf si de acolo voi putea sa privesc spre zari indepartate, sa vad cum linia orizontului este din ce in ce mai indepartata si plafonul de nori din ce in ce mai jos.

Pentru aproape 3 zile am trait precum un “muntoman”, unul nou nascut, dar un om al muntelui. Am urcat pe carari marcate, am facut o parte din traseu pe zi, o parte pe noapte, cu frontala cand agatata de gat, cand pe cap, m-am afundat in zapada, am obosit incercand sa cuceresc inaltimile si in final am ajuns la cabana… cu muschii tremurand si intinsi la maxim, cu mintea si sufletul franjurate, dar cu inima plina de mandrie ca macar 60% din acel urcus mi se datora mie.

Am reusit sa fur amintiri si momente, am reusit sa ajung la o cabana in munte, unde la lasarea noptii am ascultat catecul duios al unei chitari – cantaretii la inceput timizi se alaturau incet, incet vocii principale, pe masura ce isi faceau curaj; incepeau sa cante indiferent ca aveau voce sau nu – pe munte nu conteaza ca ai voce, nu trebuie sa canti bine, sau corect – trebuie sa canti cu suflet, trebuie sa simti fiecare vers si sa faci fiecare moment sa merite.

Oamenii de munte nu stiu ce inseamna supararea, stiu sa spuna Buna Ziua cand ii intalnesti pe carari nebanuite, stiu sa zambeasca desi fetele le sunt imbatranite, arse de soare si vant, stiu sa intinda o mana atunci cand ai nevoie de ajutor si stiu mii si mii de povesti. Da!! Oamenii acestia MaTuRi inca mai stiu povesti si le spun cu atata patos incat daca inchizi ochii poti sa retraiesti acele clipe.

Din toate opririle de pana acum cred ca aceasta mi-a placut cel mai mult si stiu ca pe masura ce voi parcurge mai multe trasee, pe masura ce voi reusi sa urc mai sus si mai sus, am sa ajung sa nu mai fiu doar un blatist acestui stil de viata…
Pentru ca in final as putea spune ca suntem toti blatisti prin viata, sarind dintr-un tren in altul, de la o experienta la alta incercand sa mituim “controlorii” ce ar putea sta in calea fericirii noastre.

Refren: :) Sunt iarasi pe drum nici nu stiu unde merg
Ma cheama un munte spre care alerg
Un munte pe care nu stiu a-l numi
Dar pe care sunt sigur ca-l voi cuceri.

Caci am plecat de-acasa din copilarie
Calarind vagoane in sens interzis
Nasul bulangiu, fara sa ma stie
Mi-a cerut legitimatia de blatist.

P.s... Multumiri controlorilor Mugu si Irina ca m-au luat la munte fara bilet (ne vedeam la o Merengue )

Wednesday, February 11, 2009

Buna seara! Numele meu este D.D. si sunt dependent de depresie.

Cam asa imi imaginez eu ca ar incepe o intalnire a Depresivilor Anonimi. Poate ca de vina sunt ultimele saptamani si simt ca am intrat intr-un fel de vrie, iar evenimentele s-au desfasurat cu atata rapiditate incat am impresia ca sunt undeva la cinema si cineva a facut o gluma proasta si a marit viteza de rulare a rolei…

Hey! Voi cei de acolo, de dincolo de gemuletz… gata! Am inteles gluma…Ha ha! Funny (NOT!!!)

Recunosc ca am o perioada mai gri asa si am o fata mai lunga .. asta daca ma vedeti dimineata si sunt somnoroasa si casc in drum spre metrou - sau o fata mai lata daca vin de la munca si m-am uitat toata ziua in monitor uitand de mine. Unii dintre voi ar spune ca sunt depresiva – la naiba! Si eu as putea spune ca sunt depresiva, doar asa e la moda – cum esti un pic mai trist si nu ai chef sa vezi oameni sau sa iesi din casa esti catalogat depresiv - depresie acuta daca nu ai chef nici la munca sa mergi (do we ever?).
Si totusi depresia asta e cam ca bolnavul inchipuit… acum 3 saptamani am luat hotararea ca m-a afectat destul criza asta si trebuie sa fac ceva, asa ca am inlocuit masina cu metroul – mare lovitura in plex. Eu! Soferita lui peste am coborat in subteran si a trebuit sa merg cu metroul. La o saptamana dupa mi-am spus ca as putea totusi sa imi iau masina macar din cand in cand si sa ma bucur de intimitatea pe care ti-o ofera mersul cu masina si statul in trafic – ai timp sa te gandesti la multe, sa procesezi si sa iei hotarari pe care altfel ajuns la munca nu ai timp sa le “mesteci”, iar ajuns acasa esti prea obosit ca sa mai vrei sa te gandesti la ele.
Dupa cum spuneam Lunea trecuta m-am urcat in masina si zambind (trecuse depresia) m-am dus la munca – au urmat 8h de munca asidua si la ora 18 - Hop! In titicar si acasa… insa … Offf! In drum spre casa la un semafor, in timp ce il injuram (in gand) pe ala care mi-a taiat fata si incercand sa fiu atenta si la culoarea semaforului si la pietoni, am observat ca masina din fata dadea in marsarier in plina intersectie si eu nu intelegeam de ce. Cu dummy sunt… am apasat frana!!! Scrasttt, crrrr.. BUM! Si liniste – NU dadea el inapoi, dar eu m-am oprit prea tarziu.
Uite asa a inceput o noua saptamana – un accident/incident – drumuri la politie, asigurari, telefoane, injurii si injuraturi, carat masina in service, un du-te vino continuu pentru a desface ceva ce numai mana omului putea face, ca Dumnezeu nu le-ar fi incurcat atat – am citit legile si legislatia cat nu am citit-o cand am dat examenul de carnet – desigur mereu acelasi articol ca sa fiu sigura ca nu uit ce am facut si de ce ma acuza unii.
Acestea fiind zise – depresia s-a intors – am obosit de atatea drumuri si certuri si asteptari si cozi si explicatii si si si … Gata! M-am saturat oficial… puteti spune ce vreti voi – ca sunt drepresiva, aiurita, trista si o cauza pierduta.. . eu m-am saturat – asta daca nu ma gandesc ca de cand merg cu metroul:
1. Dorm cu o ora mai mult
2. Mi-am facut o lista pe MP3 player din care nu lipsesc Oda bucuriei, Simfonia a V-a, Primavara lui Vivaldi sau Simfonia din August Rush si astfel dimineata sunt singura persoana care poate dirija o orchestra intreaga fara ca macar sa miste un deget
3. Am timp sa citesc cel putin 15 pagini dintr-o carte – nici nu mai stiu de cand nu am mai apucat sa citesc o carte cap-coada… mereu alergand, mereu in trafic, niciodata savurand un roman de dragoste sau unul SF.
4. Am observat ca acum am mai multi colegi si acum le stiu chiar si numele – inainte stiam ca a mai venit UnUl nou – acum stiu si cum il cheama, stiu ca merge cu metroul doar pana la Victoriei sau pana la Unirii, stiu ca omul ala face balet, altuia ii place sa mearga la ping pong, altul era ieri sa isi rupa piciorul la fotbal iar ala mic si blondut.. cum il cheama? E angajat numai de vreo 3 zile.. AAA! B.D. are probleme cu masina asa ca o perioada vom merge in gasca cu metroul.

Pe de alta parte insa motivul pentru care merg acum fortat numai cu metroul este ca Buburuza mea e in service si are mocutza un pic cam ridata – mici riduri in jurul ochilor si nasul spart, nici un ochi vanat, nici o zgarietura pe bara… asta daca nu luam in calcul masca - si ea putin sifonata dar nu atat de sifonata incat o interventie scurta sa nu o poata repara.

Mai presus de toate insa, chiar si mai presus de buburuza – toti pasagerii sunt intregi – fara raniti, fara contuzii, chiar si fara amintiri urate , doar un pic obositi si plictisiti de drumurile la politie.

Vedeti… v-am spus eu ca depresia asta e ca si bolnavul inchipuit… Nu suntem depresivi, suntem doar fraieri ca nu stim sa vedem si reversul medaliei, nu mai stim sa facem haz de necaz si nu mai vrem sa vedem si partea frumoasa a schimbarilor.

Sau poate asta e doar alt simptom … poate sunt bipolara …. Hahah! Glumeam! :)