Trebuie sa recunosc ca am o perioada mai proasta - probabil astrele mele s-au suparat si s-au asezat haotic, astfel ca nimic nu mai pare firesc, usor si nici lucrurile nu imi mai par ca alta data. Am revenit la ganduri mai vechi de care credeam ca am scapat la un moment dat, si totusi NU...
Ma simt ca intr-un film prost pe care nu il pot opri. Toata viata am urat filmele alb-negru, filmele cu cazinouri si jocuri de noroc in care toata lumea fuma tigari de foi, iar fumul acoperea intreaga camera si facea ca totul sa para obscur - imi dadeau o senzatie de deprimare si sufocare de la atata fum si mizerie morala - caci unde ati vazut voi cazinouri cu moral ridicat :).
Am reusit totusi arareori sa opresc aceste filme care pareau ca ruleaza la nesfarsit, am reusit sa deschid ferestrele, sa adaug culori cat mai multe, desi diluate putin cu roua diminetilor de vara sau de o ploaie timida de toamna tarzie, am reusit sa transfrom cazinourile in simple jocuri ale vietii, in jocuri ce ma provocau zi de zi...
In stilul asta am reusit sa suprevietuiesc multor scene stupide si prost jucate, multor momente in care uitam replicile si nici sufleor nu mai aveam, am reusit sa fiu spontana si sa gasesc replica potrivita sau macar acceptata de public, m-au aplaudat la scena deschisa atunci cand am avut o idee stralucita si m-au huiduit atunci cand starea lor de spirit nu a gustat poate glumele mele, au ras cu mine si de mine, au plans cu mine si pentru mine, dar mai mult am plans eu pentru mine si pentru actorul care nu mai reuseste sa vada care este adevarata lui fata.
Ma simt ca un clovn pierdut in propriul lui show - nu mai stiu care e fata adevarata - cea care rade, cea care plange ... pur si simplu nu mai stiu. Incerc sa ma conving ca realitatea este aceea care imi convine si aceea care imi place, dar cand ma uit uneori in oglinda si lacrimile acelea creionate siruiesc spre colturile gurii imi dau seama ca e mai mult decat posibil ca ceea ce credeam sa fie adevarat, e aievea.
Si stiti ce e mai rau din toate acestea! - sunt replici pe care nu reusesc sa le tin minte niciodata, nu reusesc sa le spun oricat de mult as vrea, sunt roluri pe care nu le pot juca desi mi-ar placea enorm. Acum cateva zile vorbeam la telefon si povesteam cu fratele meu ce am facut peste zi, ce simtim si ce vrem de la viata si ce vrea viata de la noi - si la un moment dat mi-a zis "Te iubesc sor-mea, noapte buna" - am ramas muta cateva secunde. NU am stiut sa dau replica, nu am putut pentru ca buzele nu au vrut sa rosteasca cuvintele, iar glasul meu nu a vrut sa asculte ce ii spunea inima - "Si eu Te iubesc" si stii asta - dar nu pot spune.
Nu imi place ce am devenit, nu imi place persoana asta rece si seriosa, cu un ten intunecat si cu un marait parca mereu in coltul gurii. Si totusi asa am invatat ca treci prin viata - ridici incet, incet un perete incat sa nu te mai enerveze haosul, ignori mizeria ce te inconjoara, lipsa de educatie, de bun simt, de dragoste fata de cel de langa tine sau chiar fata de tine - asa supravietuiesti in societatea de azi.
Dar... Dar, Eu nu vreau sa supravietuiesc, VREAU sa traiesc!
