Povestea Vietii - 26*Dec*2008

Veneam spre casă într-o seară, când prima ninsoare din an începu să cadă. Era o ninsoare agitată, cu fulgi mărunţi şi un vânt ce încerca mereu să îmi şoptească ceva, dar pe care nu îl ascultam fiind mult prea adâncită in propriile mele gânduri. Îmi doream să strâng în pumn un fulg de nea, îmi doream să ningă până voi fi acoperită de zăpadă, până când zăpada ar fi transformat totul într-un tarâm de basm. De ce îmi place atât de mult zăpada (mă întrebam eu)? De ce această “zapadă” care pe alţii îi irită şi îi indispune pe mine mă face să mă simt de parcă toată lumea e a mea…atunci mi-am adus aminte de o poveste pe care bunica mi-a spus-o când eram mai mică… era Povestea Vieţii…
Era a II-a zi de Crăciun, afară gerul îngheţase până şi imaginea Catedralei, care acum trona peste peisajul acela inert. Străzile erau pustii, scările ce duceau spre Catedrală erau acum triste, aşteptând să primească măcar un suflet venit să caute iertarea.
O umbră se îndreptă spre Catedrală, urcă greoi treptele şi îngenunche în faţa uşii Raiului voind parcă să se integreze în acel peisaj inert ce fusese tulburat de apariţia sa. Cântecul clopotelor ce îşi spuneau povestea sparse tăcerea şi sperie umbra venită să caute iertarea, aceasta dispăru în întunericul nopţii, lăsând în urmă “păcatul”….
Odată cu sunetul clopotelor, tăcerea fu taiată de strigătul plin de durere al unei femei; era momentul în care o fiinţă se pregătea să se nască, încerca cu paşi timizi să păşească în lumea noastră; Femeia sfăşiată de durere, căuta printre oamenii ce “roiau” în jurul ei, privirea celui pe care îl iubea, căuta privirea aceea care ştia să o susţină atunci când avea nevoie, privirea care de atâtea ori îi spusese “Oricât de departe aş fi sunt alături de tine!”;
Şi totuşi el era departe - cu gândul la fiinţa ce va veni şi îi va schimba viaţa, la fiinţa ce va depinde de el şi care va avea nevoie de el aşa cum nimeni nu a avut nevoie vreodată. Plecă spre Catedrală să vorbescă cu Dumnezeu, să îi ceară ajutorul, să îl întrebe dacă incertitudinea şi sentimentul de neputiinţă vor dănui pe veci, să îl roage să le aline durerea şi să îi ajute să găsească fericirea...
Stând în faţa Catedralei, încercând să se convingă să urce treptele acelea ce păreau interminabile, observă în faţa uşii o grămăjoară de haine negre, se apropie, si abia atunci realiză că de fapt acea grămăjoară era o fetiţă minunată, brunetă cu ochii negri. Luă fetiţa în braţe şi aceasta simţindu-se în siguranţă închise ochii şi adormi.
Momentul final sosise, ultima încercare, ultimul impuls, ultima strigare către fiinţa ce nu voia să se nască... şi în final se născu o fetiţă brunetă cu ochii căprui si chip angelic, rod al iubirii dintre doi pământeni. Fetiţa aceasta însă a refuzat iubirea şi viaţa pe Pământ şi s-a stins plecând spre lumea din care a venit. Se pare că nu era momentul ei să se nască şi astfel s-a întors în Casa Sufletelor. Durerea ce învălui sufletul mamei la aflarea veştii se transformă într-un urlet animalic ce cutremura pentru a doua oară tăcerea nopţii. Fetiţa deschise atunci ochii şi reveni la viaţă, de data aceasta tatăl ei o ţinea în braţe...
Pe drumul de întoarcere începu prima ninsoare din an ... o ninsoare feerică, dar agitată, cu fulgi mărunţi şi un vânt ce încerca să spună o poveste.

1 DeCembrie 20..

Ahh!!! Prima dimineata de iarna … Un frig napraznic iti ingheata sangele in vene, o ceata groasa pare ca vrea sa inveleasca intreg Bucurestiul cu o patura alba de smog. Cateva masini trec razlet in cea mai mare liniste pe magistrala, nevrand parca sa deranjeze acea liniste stapanita intr-un mod bizar de ceata laptoasa.
La un moment dat linistea diminetii este sparta de niste cuvinte de demult nemaiauzite – Ziare!!! Ziare vechi adunam!!! :) . Un zambet mi-a aparut atunci in coltul gurii si un sentiment copilaresc m-a cuprins. Nu era nimic comic, dar cuvintele acelea parca mi s-au parut mai cunoscute si mai hazlii ca niciodata – au adus un iz dulce de copilarie, un iz al vremurilor in care tiganii veneau sa stranga hartiile vechi si noi fugeam de caruta lor prefacandu-ne ca venisera dupa noi – puii orasenilor. Imi si inchipuiam cum de dupa coltul blocului avea sa apara o caruta de lemn, un lemn negru abanos inegrit de ploi si vreme, trasa de o “martoaga” destul bine hranita si manata de o tigancusa cu parul impletit cu bani de aur si o fusta rosie mare, mare care din varful carutei striga cat o tin plamanii ca sa stie fiecare orasean ca au sosit…
Ascultand chemarea aceea “de departe” mi-am adus aminte ca si ai mei s-au hotarat sa renunte la colectiile de ziare si reviste pe care de-a lungul anilor le-au adunat cu sarguinta. M-am imbracat rapid, am luat cate un top de ziare ce erau frumos legate in fata usii si am inceput sa le pun unul peste altul in lift.
Am ajuns jos, unde cativa tiganusi maruntei si foarte agili au luat toate acele pachete si le-au pus in caruta – au terminat de incarcat si urcandu-se in caruta au plecat catre alte zari indepartate – nu inainte insa de a spune: Sar’na tanti.
Cand am ajuns sus si am deshis usa liftului am vazut ca pe jos mai ramasese un ziar probabil cazut dintr-unul din pachete ce nu fusesera legate bine. Nu stiu exact ce ziar este - am citit titlu insa nu mi s-a parut a fi vreo publicatie ce a supravietuit pana in zilele noastre – ce m-a surprins a fost ca era datat 1 Decembrie 19.. si era plin de culoare si viata.
Cu litere mari, rosii, galbene si albastre scria EDITIE SPECIALA – Intregul ziar era un itinerariu in imagini si culori al zilei de 1 Decembrie – descria pregatirile pentru parada de la Arcul De Triumf, imbodobirea orasului cu drapele si steguletze, evenimentele ce aveau sa aiba loc in parcuri, expozitiile de arta si cultura, recitalurile sustinute de copiii de la Palatul Copiilor, de asemena Baletul Roman urma sa dea o reprezentie la Opera Romana. Intreaga zi era o reconstituire a intrarii trupelor romane in Bucuresti pe sub Arcul de Triumf - totul era o impresionanta desfasuarare de forte si de echipamente militare.
Intreg ziarul era impresurat de citate patriotice, de poezii si ode aduse natiunii noastre. Totul era plin de viata si de culoare, fiecare pagina iti dadea senzatia ca citesti o poveste cu Feti Frumosi si Zane, cu Imparati si Imparatese, cu meseni care mai de care mai petrecareti si mai fericiti pentru ca in ziua aceea in Regatul Lor era mare petrecere.
Am citit ziarul cu mare bucurie si interes – mi-a placut mult si chiar mi-as dori sa vad si azi un astfel de entuziasm cand vine vorba sa pregatim ziua Nationala. Am inchis ziarul, am luat cana de cafea inca aburinda si am iesit pe terasa – ceata inca domina orizontul si parca vroia cumva sa imi ascunda orasul adormit si lipsit de culoare.
Dezamagita de linistea si cenusiul ce “rasareau” de sub ceata mi-am adus aminte ca in casa mai aveam undeva, cumva, candva 2 drapele – am plecat sa caut steagurile si sa le arborez pentru a le arata tuturor.

Daca treceti cumva pe strada mea, ridicati-va privirile spre cer si la geamul meu veti vedea culorile de care v-am vorbit mai devreme – nu sunt multe, sunt 3 – dar daca sti sa le folosesti, daca sti sa le “citesti” in final vei obtine culorile unei natiuni pe care unii au uitat-o, altii nu vor sa o cunosca, iar altii nu vor ajunge sa o cunoasca niciodata daca nu vor imbina culorile.
Stiu ca e greu dar pentru a avea un viitor, trebuie sa stim cine am fost si cine suntem, trebuie sa stim ce idealuri aveam candva, ce idealuri au ramas de indeplinit si ce avem de facut de acolo incolo. Pentru a putea avea o zi nationala – trebuie sa fim ROMANI.

Romania, La Multi Ani!