Director: Creatorul lumiiScriitori: Inger si Demon
Data lansarii: 24 August 2006
Gen: Drama, Actiune
Subiect: Filmul surprinde ultimele clipe traite de catre un tanar regizor si un inginer de sunet, ce se indreptau impreuna spre casa intr-un taxi. Tanarul regizor (Cristina Nemescu) si inginerul de sunet (Andrei Toncu) parcurg un drum ce ii transforma din observatori, in actori, din dirijori in executanti. O adevarata drama ce surprinde viata pur si simplu, fractiuni de secunda ce schimba destine – totul fiind povestit de aceasta data din punctul de vedere al celui de dincolo de ecran.
Uimitor este ca acest film nu a avut efecte speciale, actorii nu au avut sansa de a mai “turna” o dubla si nu au avut sansa de a spune “Taiati” - mai mult decat atat se bazeaza pe fapte reale.
Distributie:
Cristian Nemescu – Tanarul regizor
Andrei Toncu – Inginer sunet
Dumitru Arustei – Taximetristul
Cristian Nemescu – Tanarul regizor
Andrei Toncu – Inginer sunet
Dumitru Arustei – Taximetristul
Cam asa as putea descrie in cateva cuvinte filmul mortii lui Cristian Nemescu, al lui Andrei Toncu si al taximetristului Dumitru Arustei. Nu este un film pe care ni-l dorim in lista de filme vazute din My Movies, nu este un film pe care sa il putem recomanda prietenilor, sau pe care sa il putem urmari intr-o seara romantica alaturi de persoana iubita si totusi ne invata lucruri. Ne invata viata, ne invata clipa si cum sa o traiesti.
Era o seara calduroasa de vara, ne intorceam cu taxiul de la munca - era cald, eram obositi si taximetristul pe care deja il stiam de atata timp incerca sa ne tina de vorba sa nu adormim pana ajungem acasa. Stia saracul ce insemna tura de noapte, stia ce insemna sa muncesti pana cand te ustura ochii si sa iti doresti sa ajungi acasa. Ne lasa rand pe rand pe fiecare acasa, spunandu-ne la 1 noaptea – Somn Usor, copii!
Am ramas ultima in masina si in drum spre casa am luat-o pe malul Dambovitei, gandindu-ne ca poate “briza” apei va racori putin atmosfera – ne indreptam asadar spre Unirii si de departe am vazut ca semaforul de pe Pod spre Plaiul Independentei s-a facut galben. Tin minte ca ma gandeam si speram ca taximetristul sa franeze, sa prinda acel rosu pentru ca oricat de obosita eram – drumul cu masina ma linistea si mi-as fi dorit sa ma mai “plimb” putin pana acasa.
Am asteptat la semafor pana cand s-a facut verde si atunci poate ca norocul, sau poate ca cineva de sus sau poate doar bunul simt al soferului nostru de a nu pleca vijelios sau primul de la stop cu scrasnituri de roti a facut ca noi azi sa mai putem povesti acest “Film”.
Nu am apucat sa vad forma sau marca bolidului ce ne-a taiat fata, nu am apucat nici sa inteleg prea bine ce s-a intamplat insa stiu ca odata ce bolidul a disparut din campul vizual, un bulgare mare de fiare care scotea un zgomot infernal de harait de strung, a inceput sa se roteasca in aer si odata cu fiecare rotatie si cu fiecare miscare mi se parea ca totul face parte dintr-un film. Bulgarele acela galben s-a strivit in final de zidul de unei cladiri – socul a fost atat de puternic si zgomotul a disparut atat de brusc incat ai fi avut impresia ca cineva a dat brusc sonorul la minim. De data aceasta insa cascadorii nu au mai coborat din masina, multimea nu a aplaudat si nici actiunea nu a continuat.
Au urmat clipe si mute si surde, clipe in care am incercat cu vocea sugrumata de plans sa sun la 112. In final odata cu aparitia echipajelor de politie si salvare – taximetristul m-a luat de umar si a spus: “Hai! Sa plecam acasa – aici nu mai avem ce face”.
Ne-am urcat in masina si in cea mai mare liniste am plecat acasa - am continuat sa ma uit pe geam pana cand din locul acela groaznic nu mai puteam deslusi nimic – tot ceea ce imi rasuna inca in minte era zgomotul de fiare si imaginea acelui zbor razant.
Nu stiam atunci, in noapte cine se afla in masina, nu stiam daca e cineva important sau nu, nu stiam daca are familie sau daca cineva il astepta acasa – stiam insa ca am vazut oameni murind, stiam ca in seara accea cineva nu va ajunge acasa, iar altcineva va primi un telefon pe care nimeni nu si-l doreste.
O sa va intrebati poate de ce mi-am adus aminte de asta tocmai in aceasta seara? Adevarul este insa ca nu am uitat niciodata – doar ca din august 2006 nu am mai trecut niciodata pe acel pod… si totusi , 3 ani mai tarziu dintr-o neatentie, dintr-o scapare am trecut pe acolo – nici urme de accident, nici flori, nici lumanari, nici macar zidul de care masina s-a izbit.
Si atunci va intreb eu? Daca eu care eram acolo si am vazut totul am putut sa trec peste in final… De ce toate astea v-ar afecta pe voi – cei care alergati cu 260km/h in Bucuresti, pe voi cei care treceti pe rosu fara sa va uitati macar in stanga sau dreapta, pe voi carora nu va pasa ca nici florile si nici lumanarile nu mai sunt.
Ar trebui sa va intereseze pentru ca intr-o zi s-ar putea ca ai vostri sa primesca acel telefon sau si mai mult decat atat – telefonul vostru ar putea suna.
P.S. … Acesta este filmul de actiune ce nu trebuie vazut, dar nici nu trebuie uitat.
Era o seara calduroasa de vara, ne intorceam cu taxiul de la munca - era cald, eram obositi si taximetristul pe care deja il stiam de atata timp incerca sa ne tina de vorba sa nu adormim pana ajungem acasa. Stia saracul ce insemna tura de noapte, stia ce insemna sa muncesti pana cand te ustura ochii si sa iti doresti sa ajungi acasa. Ne lasa rand pe rand pe fiecare acasa, spunandu-ne la 1 noaptea – Somn Usor, copii!
Am ramas ultima in masina si in drum spre casa am luat-o pe malul Dambovitei, gandindu-ne ca poate “briza” apei va racori putin atmosfera – ne indreptam asadar spre Unirii si de departe am vazut ca semaforul de pe Pod spre Plaiul Independentei s-a facut galben. Tin minte ca ma gandeam si speram ca taximetristul sa franeze, sa prinda acel rosu pentru ca oricat de obosita eram – drumul cu masina ma linistea si mi-as fi dorit sa ma mai “plimb” putin pana acasa.
Am asteptat la semafor pana cand s-a facut verde si atunci poate ca norocul, sau poate ca cineva de sus sau poate doar bunul simt al soferului nostru de a nu pleca vijelios sau primul de la stop cu scrasnituri de roti a facut ca noi azi sa mai putem povesti acest “Film”.
Nu am apucat sa vad forma sau marca bolidului ce ne-a taiat fata, nu am apucat nici sa inteleg prea bine ce s-a intamplat insa stiu ca odata ce bolidul a disparut din campul vizual, un bulgare mare de fiare care scotea un zgomot infernal de harait de strung, a inceput sa se roteasca in aer si odata cu fiecare rotatie si cu fiecare miscare mi se parea ca totul face parte dintr-un film. Bulgarele acela galben s-a strivit in final de zidul de unei cladiri – socul a fost atat de puternic si zgomotul a disparut atat de brusc incat ai fi avut impresia ca cineva a dat brusc sonorul la minim. De data aceasta insa cascadorii nu au mai coborat din masina, multimea nu a aplaudat si nici actiunea nu a continuat.
Au urmat clipe si mute si surde, clipe in care am incercat cu vocea sugrumata de plans sa sun la 112. In final odata cu aparitia echipajelor de politie si salvare – taximetristul m-a luat de umar si a spus: “Hai! Sa plecam acasa – aici nu mai avem ce face”.
Ne-am urcat in masina si in cea mai mare liniste am plecat acasa - am continuat sa ma uit pe geam pana cand din locul acela groaznic nu mai puteam deslusi nimic – tot ceea ce imi rasuna inca in minte era zgomotul de fiare si imaginea acelui zbor razant.
Nu stiam atunci, in noapte cine se afla in masina, nu stiam daca e cineva important sau nu, nu stiam daca are familie sau daca cineva il astepta acasa – stiam insa ca am vazut oameni murind, stiam ca in seara accea cineva nu va ajunge acasa, iar altcineva va primi un telefon pe care nimeni nu si-l doreste.
O sa va intrebati poate de ce mi-am adus aminte de asta tocmai in aceasta seara? Adevarul este insa ca nu am uitat niciodata – doar ca din august 2006 nu am mai trecut niciodata pe acel pod… si totusi , 3 ani mai tarziu dintr-o neatentie, dintr-o scapare am trecut pe acolo – nici urme de accident, nici flori, nici lumanari, nici macar zidul de care masina s-a izbit.
Si atunci va intreb eu? Daca eu care eram acolo si am vazut totul am putut sa trec peste in final… De ce toate astea v-ar afecta pe voi – cei care alergati cu 260km/h in Bucuresti, pe voi cei care treceti pe rosu fara sa va uitati macar in stanga sau dreapta, pe voi carora nu va pasa ca nici florile si nici lumanarile nu mai sunt.
Ar trebui sa va intereseze pentru ca intr-o zi s-ar putea ca ai vostri sa primesca acel telefon sau si mai mult decat atat – telefonul vostru ar putea suna.
P.S. … Acesta este filmul de actiune ce nu trebuie vazut, dar nici nu trebuie uitat.
Acesta este pentru mine cu adevarat ultimul film al regizorului Cristian Nemescu si m-a invatat mai mult decat toate celelalte.
