”Aceasta este rutina fiecarei zile, dar sînt si zile diferite în care spre exemplu, fiind la scoala în clasa a I-a primesti o temã, un moment de neatentie si întelegi cã trebuie sã umpli un caiet întreg de liniute si bastonase, asta pîna a doua zi. Negãsind pe nimeni acasa începi a-ti face temele, scrii cîteva pagini de bastonase si liniute, iesi afarã, în curte, te asezi pe trepte cu caietul în manã. Trec cîteva ore, caietul ajunge scris pe jumatate insa te cuprinde panica la gîndul cã nu vei reusi sã-ti faci tema, te intrebi unde este mama. O învinuesti pentru faptul cã nu este lîngã tine, crezînd cã aceasta ar fi domolit panica instauratã în fiinta ta. Frunzele ruginii cad alene prin curte, Soarele te priveste, si tu cu lacrimi in ochi, te uiti spre cer si intrebi o entitate necunoscutã “Cu ce am gresit de sînt astfel pedepsitã?”.
Nu mai stiu unde am gasit fragmentul de mai sus, dar citind m-am gandit cat de singura si de trista trebuie sa se fi simtit copila aceea. NU cred ca trebuie sa fii parasit pentru a te simti singur. Cred ca pe lumea asta exista 2 tipuri de oameni si pentru a nu fi singur trebuie doar sa gasesti calea de a te intelege cu amandoi – Copilul si maturul din tine …
Natangi suntem cu totii - nu realizam decat tarziu ca noi cu noi traim in lumi paralele. Suntem copii si nu putem intelege de ce mama sau tata se grabesc atat, de ce trebuie sa mearga spre scoala atat de repede (doar scoala nu pleaca nicaieri), de ce cand vin sa ne ia de la scoala se grabesc sa ajunga acasa (casa e mereu acolo - si ieri ne-am grabit sa ajungem la ea si ea ne astepta), de ce nu vor sa stea sa se mai joace cu noi in nisipar, de ce nu se mai murdaresc cand iesim in parc, de ce nu iau in brate catelul murdar de noroi – doar e Sufletel al nostru – cainele adus de tata, de ce nu au timp sa faca haz cand facem o boacana, de ce mama nu mai rade cand ma stramb, de ce seninul din ochii tatei nu mai apare cand ma trezesc zambind...
Pe de alte parte suntem insa maturi si am vrea ca asta mic sa mearga un pic mai repede, sa inteleaga ca nu avem timp de joaca in drum spre scoala, sa inteleaga ca trebuie sa ajungem odata acasa ca sunt atatea de facut, sa inteleaga si sa nu se mai murdareasca mereu de noroi, sa inteleaga ca in parc trebuie sa fie cuminte, sa inteleaga ca Sufletel nu mai e catelusul jucaus de acum 6 ani ... pur si simplu am vrea sa inteleaga… sa se maturizeze.
Cu astfel de ganduri ajungem sa mergem impreuna de mana pe strada si totusi fiecare paseste in lumea lui… micutul insa incercand sa tina pasul cu tatal sau se va mai opri din cand in cand sa miroasa dimineata friguroasa de toamna, va mai arunca o privire fugara catre frunza care se indreapta spre pamant in valuri line, va mai strange putin ochii atunci cand o raza de Soare ii va face cu ochiul la coltul unui bloc, va merge cu gura cascata uitandu-se la stolurile de pasari ce trec pe deasupra capului sau in drumul catre tarile calde, va arunca un zambet strengar spre celalalt copil care si el se grabeste si incerca sa tina pasul cu mama lui, se va bucura inca sa simta natura care se trezeste ceva mai tarziu si mai lent decat l-a trezit pe el mama dimineata. Uite asa copilul ce alearga spre nicaieri, spre SCOALA de care mama sau tata ii tot povestesc ca ii va placea se impiedica cu atata stangacie incat ridicandu-se, se uita la copilul de langa si ii spune: “Ti-am zis ca nu mai pot intarzia si azi la servici”….
P.S … inca sunt un copil care admira frunzele si care se uita dupa cocori, care e “deranjat” de Soarele tomnatic in timp ce se indreapta catre servici – Da Doamne sa nu ma impiedic!
Iubesc gara. Iubesc gara pentru ca ma invata mai multe decat o scoala, decat un parinte, decat o carte… ma invata OAMENI… ma invata diferente. Imi deschide ochii. Imi ridica sufletul….. imi inalta privirea…
