- Hey pisi! Ce faci? Ne-am trezit?
- Hmm… asa si asa… inca sunt intr-o stare latenta ce astepta parasirea Bucurestiului. (I-am spus in timp ce zambeam lenes gandindu-ma la drumul ce urmeaza).
Am inceput apoi frenetic sa bagam bagajele in masina – rucsacii (sunt), corturile (sunt), gentile (sunt), mancare (avem), bauturi (avem) … pas cu pas si buburuza era din ce in ce mai aratoasa si cu un aspect de vacanta ce iti umplea inima de dor de duca.
Am terminat de pus in masina tot ce aveam, am pupat toata lumea prezenta, le-am lasat alor mei un biletel si un pupic scris cu rosu si: Hit the road, Jack! Ciresarii pleaca in vacanta.
Zambareti si nerabdatori pe la miezul noptii am depasit granitele Romaniei si am trecut in Ungaria. Ma asteptam sa simt un alt aer, sa vad alte fete si oameni altfel – dar schimbarea intarzia sa apara – oh!!! L – De ce nu se schimba nimic? Unde e diferenta? Unde e noul si necunoscutul – Aceleasi drumuri, aceleasi semne de circulatie si intersectii semaforizate, acelasi peisaj de munte cu vegetatie bogata si aer cat de cat curat.
Un pic cam tacuti acum, amutiti de inexistenta schimbarii am oprit la o benzinarie sa ne mai dezmortim putin. Am intrat alene in benzinarie si am inceput sa umblam brambura printre rafturi dupa ceva – nu stiam ce, dar voiam ceva.
Am luat de toate pentru toti si ne-am indreptat spre casa… punem tot pe tavita si aici – POC schimbarea – O domnisoara foarte dragutza si zambitoare desi era trecut demult de miezul noptii ne intreaba intr-o limba total necunoscuta ceva… Noi un pic nedumeriti ne uitam lung la ea si in final: Do you speak English?
Asa incepe totul … abia acum am trecut dincolo de granitele lumii noastre.
Am plecat mai departe in calatoria noastra prin Europa si dupa ce am “vizitat” autostrada dupa autostrada de la un moment dat visam sa dam cat de cat de un drum normal de tara sau de oras am ajuns la prima mare destinatie: Bruxelles. Am vazut astfel Bruxelles, Amsterdam, Haga, Copenhaga, Berlin, Praga, Viena si Budapesta. Nu toate orasele m-au “marcat” in mod deosebit dar au fost lucruri si obiective care mi-au mers la suflet intr-un mod anume – au fost lucruri pe care le-am admirat si pe care pot spune ca macar sufleteste le-am luat cu mine.
Am vazut oameni care zambesc pe strada fara un motiv anume, dar si trecatori de al caror perete de sticla nu puteai trece oricat ai fi zambit tu, am vazut oameni relaxati, oameni care mergeau pe strada flueirand, copii care alergau razand mai mult si mai tare decat pareau corpurile lor mici ca pot rezista.
Am vazut porumbei si lebede care veneau la chemarea omului, nu existau bariere, nu existau limite si totusi totul era controlat parca de o mana atotstiutoare.
Mi-au placut la nebunie plimbarile de la miezul noptii prin orasele pustii, orase care pareau rupte de lume – ziua erau un furnicar imens, iar noaptea pana si cladirile si statuile se odihneau. Ploaia care ne-a insotit pretutindeni incerca sa curete parca fiecare orasel vizitat – era un fel de gazda care pregatea fiecare locatie pentru venirea noastra – aranja fiecare coltisor de oras, mai adauga putina viata in orasele de obicei adormite – un festival local sau un mic grup de muzicanti care exact atunci concerta, mai linistea orasele zbuciumate si trimitea in drumul nostru numai oameni care voiau sa iti arate locurile in care ei erau, locurile cu care ei se mandreau si de care ei cu greu s-ar fi desprins.
Totul parea natural, fiecare zambet, fiecare mana intinsa, fiecare piatra pe care calcai si fiecare catedrala sau castel care te imbia sa ii calci pragul. Aici in aceste locatii religiile nu mai aveau limite, oamenii pareau sa nu aiba prejudecati sau inhibitii si toti vorbeau o singura limba – fericirea.
Stiu ca pare exagerat ce spun si ca mai mult ca sigur nu totul este roz si nu totul este impecabil, dar asta e prima senzatie pe care o ai atunci cand gresesti in trafic si nu auzi claxoane, atunci cand esti pe o pista de biciclisti si nu te calca nimeni, atunci cand aiurit de frumusetea locurilor te lovesti de un om care se uita in ochii tai si in loc de ura iti zambeste, atunci cand te poti plimba linistit pe strada fara ca nimeni sa se uite stramb la tine si sa se gandeasca ce cauti tu la ora aia pe strada, atunci cand intri intr-un magazin si nu te urmareste o tanti sau un nene de la paza la fiecare pas, desi ai o fata de om cat de cat serios.
Relaxarea si calmul uneori exagerat mi-a placut la acesti oameni, dar in acelasi timp m-a facut sa ma gandesc un pic cu regret la noi – la oamenii care ma inconjoara si la care tin – noi de ce nu aveam asta. De ce noi nu putem merge linistiti pe strada, de ce noi ne claxonam si ne blocam intersectiile, de ce alergam prin viata si nu invatam macar sa mergem la pas si uneori chiar sa ne oprim cand e rosu si sa ne gandim un pic la ceea ce facem.
Am petrecut astfel 10 zile in alta lume, intr-o lume aflata intr-un mare glob de sticla, departe de agitatia si de intristarea Bucurestiului, o lume aparte in care oamenii stiu sa puna pret pe viata si pe a trai si nu pe cum traim si cat de in sus suntem fata de cel de langa noi.
De la oamenii acestia pe care de multe ori ii dispretuim fara sa stim de ce am avea de invatat foarte multe – o astfel de imagine m-a impresionat foarte mult in Copenhaga. Doi parinti pe bicicleta incercau sa isi invete puiutzul sa mearga si el pe bicicleta – ei aveau desigur biciclete de oameni mari, negre, sobre si destul de zdravene in timp ce fetita lor care nu avea mai mult de 2 anisori – avea o bicicleta micutza roz cu 2 roti ajutatoare. Mergeau amandoi in cerc, in jurul fetitei in timp ce radeau si ii spuneau: Hai! Hai! Bravo! Asa…. Si uite asa “pas cu pas” un copil care inca nu stia inca sa mearga – invata de fapt sa zboare – invata increderea, invata bucuria de a fi alaturi de ai sai, invatat sa zambeasca si sa mearga mereu inainte in timp ce mami si tati creau un cerc protector in jurul ei.
Asta este cel mai bun inceput de viata….
In incheiere insa am sa va mai spun ceva dar sa nu spuneti nimanui – Eu una ma bucur totusi ca sunt acasa. Cand am intrat in tara am realizat ca imi era dor de muntii nostri, de verdeata ce ne inconjoara, de drumurile care nu sunt niciodata la fel, de serpentinele din munti, de apele de strabat tara noastra – intr-un cuvant de agitatia romaneasca.
Si mai mult decat atat sunt sigura ca si noi putem sa fim fericiti asa cum am vazut in alte tari si chiar mai mult decat atat – noi suntem in stare sa ne pastram zbuciumul in suflet si sa invatam sa fim fericiti.
Tot ceea ce trebuie sa facem este sa: “Creem ca un Dumnezeu, sa comandam ca un rege, sa muncim ca un sclav” – Constantin Brancusi - citat aflat in Berlin pe o strada cu citate celebre.
P.S. …. Romania is my country
No comments:
Post a Comment