Povestea Vietii - 26*Dec*2008

Veneam spre casă într-o seară, când prima ninsoare din an începu să cadă. Era o ninsoare agitată, cu fulgi mărunţi şi un vânt ce încerca mereu să îmi şoptească ceva, dar pe care nu îl ascultam fiind mult prea adâncită in propriile mele gânduri. Îmi doream să strâng în pumn un fulg de nea, îmi doream să ningă până voi fi acoperită de zăpadă, până când zăpada ar fi transformat totul într-un tarâm de basm. De ce îmi place atât de mult zăpada (mă întrebam eu)? De ce această “zapadă” care pe alţii îi irită şi îi indispune pe mine mă face să mă simt de parcă toată lumea e a mea…atunci mi-am adus aminte de o poveste pe care bunica mi-a spus-o când eram mai mică… era Povestea Vieţii…
Era a II-a zi de Crăciun, afară gerul îngheţase până şi imaginea Catedralei, care acum trona peste peisajul acela inert. Străzile erau pustii, scările ce duceau spre Catedrală erau acum triste, aşteptând să primească măcar un suflet venit să caute iertarea.
O umbră se îndreptă spre Catedrală, urcă greoi treptele şi îngenunche în faţa uşii Raiului voind parcă să se integreze în acel peisaj inert ce fusese tulburat de apariţia sa. Cântecul clopotelor ce îşi spuneau povestea sparse tăcerea şi sperie umbra venită să caute iertarea, aceasta dispăru în întunericul nopţii, lăsând în urmă “păcatul”….
Odată cu sunetul clopotelor, tăcerea fu taiată de strigătul plin de durere al unei femei; era momentul în care o fiinţă se pregătea să se nască, încerca cu paşi timizi să păşească în lumea noastră; Femeia sfăşiată de durere, căuta printre oamenii ce “roiau” în jurul ei, privirea celui pe care îl iubea, căuta privirea aceea care ştia să o susţină atunci când avea nevoie, privirea care de atâtea ori îi spusese “Oricât de departe aş fi sunt alături de tine!”;
Şi totuşi el era departe - cu gândul la fiinţa ce va veni şi îi va schimba viaţa, la fiinţa ce va depinde de el şi care va avea nevoie de el aşa cum nimeni nu a avut nevoie vreodată. Plecă spre Catedrală să vorbescă cu Dumnezeu, să îi ceară ajutorul, să îl întrebe dacă incertitudinea şi sentimentul de neputiinţă vor dănui pe veci, să îl roage să le aline durerea şi să îi ajute să găsească fericirea...
Stând în faţa Catedralei, încercând să se convingă să urce treptele acelea ce păreau interminabile, observă în faţa uşii o grămăjoară de haine negre, se apropie, si abia atunci realiză că de fapt acea grămăjoară era o fetiţă minunată, brunetă cu ochii negri. Luă fetiţa în braţe şi aceasta simţindu-se în siguranţă închise ochii şi adormi.
Momentul final sosise, ultima încercare, ultimul impuls, ultima strigare către fiinţa ce nu voia să se nască... şi în final se născu o fetiţă brunetă cu ochii căprui si chip angelic, rod al iubirii dintre doi pământeni. Fetiţa aceasta însă a refuzat iubirea şi viaţa pe Pământ şi s-a stins plecând spre lumea din care a venit. Se pare că nu era momentul ei să se nască şi astfel s-a întors în Casa Sufletelor. Durerea ce învălui sufletul mamei la aflarea veştii se transformă într-un urlet animalic ce cutremura pentru a doua oară tăcerea nopţii. Fetiţa deschise atunci ochii şi reveni la viaţă, de data aceasta tatăl ei o ţinea în braţe...
Pe drumul de întoarcere începu prima ninsoare din an ... o ninsoare feerică, dar agitată, cu fulgi mărunţi şi un vânt ce încerca să spună o poveste.