Blatisti prin viata

Sătul sunt de blocuri, de tristul oras
Gari si de trenuri, de veselul nas
Mi-am luat un rucsac, un stilou si-un caiet
Tigari si chitara ce canta incet.

De asta aveam eu nevoie saptamana trecuta si ajunsesem sa visez cu ochii deschisi cum ar fi sa ajung undeva in varf de munte, sa fim numai noi si natura, linistea sa ne inconjoare, sa uitam de oras, de griul specific lui si sa ascultam glasul vioi al unei chitari manuite cu maiestrie.

Nu am fost niciodata o persoana atletica, dar am fost dintotdeauna una visatoare – mereu am visat sa am puterea sa ajung cat mai sus in varful muntilor, sa fac trasee cu rucsacul in spate, sa dorm in cort si sa cant la chitara alaturi de alti iubitori ai muntelui. Banuiesc ca fiecare la un moment dat in viata, isi doreste sa arunce o privire in viata altora, sa participle macar putin la bucuria si la experientele pe care altuia i le ofera stilul lui de viata. Suntem mici cautatori de adrenalina, incercand pur si simplu sa vedem cum ar fi sa traim si altfel, sa furam un moment din viata altor persoane, incercand apoi sa il integram in puzzle-ul vietiilor noastre.

Exact asta am facut weekend-ul trecut (hmm!! Trecut… atat de repede!!)… am plecat spre cabana Negoiu (altitudine 1546m), Muntii Fagaras. Mi-am dorit foarte mult sa simt urcusul muntelui, traseul, oamenii si in final senzatia ca am ajuns in varf si de acolo voi putea sa privesc spre zari indepartate, sa vad cum linia orizontului este din ce in ce mai indepartata si plafonul de nori din ce in ce mai jos.

Pentru aproape 3 zile am trait precum un “muntoman”, unul nou nascut, dar un om al muntelui. Am urcat pe carari marcate, am facut o parte din traseu pe zi, o parte pe noapte, cu frontala cand agatata de gat, cand pe cap, m-am afundat in zapada, am obosit incercand sa cuceresc inaltimile si in final am ajuns la cabana… cu muschii tremurand si intinsi la maxim, cu mintea si sufletul franjurate, dar cu inima plina de mandrie ca macar 60% din acel urcus mi se datora mie.

Am reusit sa fur amintiri si momente, am reusit sa ajung la o cabana in munte, unde la lasarea noptii am ascultat catecul duios al unei chitari – cantaretii la inceput timizi se alaturau incet, incet vocii principale, pe masura ce isi faceau curaj; incepeau sa cante indiferent ca aveau voce sau nu – pe munte nu conteaza ca ai voce, nu trebuie sa canti bine, sau corect – trebuie sa canti cu suflet, trebuie sa simti fiecare vers si sa faci fiecare moment sa merite.

Oamenii de munte nu stiu ce inseamna supararea, stiu sa spuna Buna Ziua cand ii intalnesti pe carari nebanuite, stiu sa zambeasca desi fetele le sunt imbatranite, arse de soare si vant, stiu sa intinda o mana atunci cand ai nevoie de ajutor si stiu mii si mii de povesti. Da!! Oamenii acestia MaTuRi inca mai stiu povesti si le spun cu atata patos incat daca inchizi ochii poti sa retraiesti acele clipe.

Din toate opririle de pana acum cred ca aceasta mi-a placut cel mai mult si stiu ca pe masura ce voi parcurge mai multe trasee, pe masura ce voi reusi sa urc mai sus si mai sus, am sa ajung sa nu mai fiu doar un blatist acestui stil de viata…
Pentru ca in final as putea spune ca suntem toti blatisti prin viata, sarind dintr-un tren in altul, de la o experienta la alta incercand sa mituim “controlorii” ce ar putea sta in calea fericirii noastre.

Refren: :) Sunt iarasi pe drum nici nu stiu unde merg
Ma cheama un munte spre care alerg
Un munte pe care nu stiu a-l numi
Dar pe care sunt sigur ca-l voi cuceri.

Caci am plecat de-acasa din copilarie
Calarind vagoane in sens interzis
Nasul bulangiu, fara sa ma stie
Mi-a cerut legitimatia de blatist.

P.s... Multumiri controlorilor Mugu si Irina ca m-au luat la munte fara bilet (ne vedeam la o Merengue )