Gradina Raiului (Partea I)

Buna dimineata, Soare!
spuse o voce suava si apoi un sarut scurt pe buze alunga lumea viselor)
Buna Dimineata!
(maraii eu un pic deranjata de razele Soarelui care patrundeau prin jaluzelele subitiri de trestie). Am simtit atunci nevoia sa ma intind, sa simt fiecare muschi incordandu-se la limita, sa ma afund si mai mult in cearceaful racoros de bumbac, care inca mai pastra mirosul de levantica si de dimineata de vara – senzatia de relaxare de dupa, combinata cu lumina soarelui de vara si mirosul diminetii imi mangaia ochii si imi dadeau o stare de plutire.
M-am ridicat usor, usor si plutind parca m-am indreptat spre baie unde un dus rece mi-a revitalizat fiecare celula… Trezita brusc parca, m-am imbracat in graba, mi-am prins parul intr-o coafura imposibila ca aspect, dar comoda pentru o zi de Luni, am pus ochelarii de soare pe cap, am apucat de pe birou cheile de la masina si intr-un suflet am inceput sa cobor scarile.
Coboram scarile atat de repede incat din cand in cand mai saream cate una, cate doua si abia atunci tot pasind peste acele trepte reci, de piatra si grabindu-ma sa ajung jos de parca asta era cel mai important lucru – am realizat cu adevarat insemnatatea vorbelor doicii Maria.
Doica Maria este o batranica pe care am cunoscut-o in weekend-ul trecut cand am facut un mic popas la Telega. Plecasem mai multi zvapaiati sa cutreieram muntii, dar in drumul nostru aveam sa facem o scurta oprire, la Ilinca, unde sa ne racorim cateva ore. Au trecut ceva ani de cand nu am mai vazut Telega – orasel mititel in plina dezvoltare, rasfirat pe vai si dealuri, cu multa verdeata, cu oameni calmi, care te saluta din varful capitei de fan pe cand treci pe langa caruta lor trasa de un cal bine ingrijit – ca doar asa ii sade bine omului gospodar.
Ajunsi la Ilinca am intrat putin timizi in curte, caci nu mai fusesem niciodata acolo si primele impresii, primele imagini ne-am coplesit. Odata trecuti de poarta aceea mare si rosie, ferecata cu 7 lacate si 7 zavoare precum in povestile fratilor Grimm, o casuta micuta si parca fermecata ne-a zambit dintre copaci. Nimic din atmosfera de dincolo de poarta nu se mai simtea aici – am inceput sa urcam treptele micute de piatra ce duceau pana la casuta aceea batraneasca, ce se afla undeva sus, la baza unui deal – un deal ce o imbratisase cu drag. Drumul pana la casa era invaluit de copacii care isi impleteau crengile deasupra capetelor noastre. De-o partea si de alta dealul era parca sapat in trepte si pe fiecare platforma formata, o mana dibace si iubitoare de frumos plantase flori in mii si mii de culori. Mama natura iubea aceste meleaguri mai mult decat orice alt loc parca – curcubeul florilor atragea fluturi care mai de are mai frumosi si mai colorati, pasarile ciripeau duios odihnindu-se pe crengile copacilor, iar un catel plapand cu ochi de caprioara, dadea fericit din coada la vederea strainilor abia sositi. Ajunsi la casuta, ne-am asezat tacuti in pridvor, am tras aer adanc in piept si am simtit cum “muntele” ne umple plamanii atat de obositi de aerul Micului Paris.
Ilinca – o fetiscana frumusica foc, cu 2 codite blonde, zurlii aparu din casa si cu zambetul pe buze ne invita sa facem o mica plimbare prin gradina. Am plecat astfel in mica noastra calatorie exploratorie – de data aceasta coborand treptele ce se aflau de cealalta parte a casei, dar care de asemenea erau ascunse de copacii stufosi.
Cu sufletul plin de mandrie Ilinca ne arata fiecare trandafir, fiecare crin, fiecare bujor sau fulg de nea inflorit si ne spunea povestea lui. Fiecare planta sadita avea o poveste de spus, avea un nume si o insemnatate; fiecare copac era un eveniment din viata lor, a familiei si fiecare era un suflet.
Coborand alene si privind atenta la fiece floare si lucru pe care Ilinca ni-l arata, un trandafir plapand si rozaliu, ce rasarise printre pietre mi-a atras atentia. Mireasma pe care o emana acel trandafiras era de nedescris. Aplecandu-ma sa il miros si sa ii ating petalele catifelate am trecut usor cu degetele peste pietrele printre care micutul rozaliu isi croise drum spre Soare. Atunci am observat ca aproape fiecare piatra ce forma treptele, avea mici gravuri sau semne ce pareau a fi facute dinadins. Am incercat sa inteleg ce scria acolo, sa le gasesc o insemnatate dar unele pietre erau atat de imbatranite si de slefuite de timp si ploi incat nu se puteau citi nimic.
Precum un orb incearca sa dibuiasca fata celui cu care vorbeste, prin atingeri usoare si cu mainile tremurande asa am incercat sa citesc cu ochii mintii secretele spuse de timp si de pietre. Era un …A..L..E.. si incet incet degetele parca insetate au inceput sa “vada” din ce in ce mai clar… ALEXANDRU – am spus in final cu voce tare – de parca descoperisem unul din cele mai mari secretele ale lumii.
Ilinca se intoarse si cu o privire umila imi spuse ca nu stie ce inseamna si nici nu isi mai aduce aminte daca i-a povestit bunica, dar ca mai multe nume sau date se gaseau scrise pe treptele ce strajuiau gradina. Putin dezamagita am plecat mai departe, insa gandurile mele au ramas pironite de acele pietre – citind parca nume dupa nume, an dupa an si cautand o insemnatate pentru fiecare. Intr-un final am ajuns iar la poarta celor 7 lacate, unde de aceasta data ne astepta insa doica Maria, bunica Ilincai.