Doica Maria este o batranica, maruntica cu parul carunt parca de cand lumea si cu un zambet cald ce pare a fi in armonie cu intreaga gradina. Ochii ii sunt inca tineri si privirea ei agera ne masura pe fiecare din cap pana in picioare si ii spunea parca repede, repede ce fel de oameni suntem – Om bun! Soptii eu in gand mai mult instinctiv.
Dupa o scurta tacere, batrana ne intreba daca ne place gradina ei si ce flori frumoase au rasarit anul aceasta. Amutiti de atmosfera de poveste ce ne inconjura, precum si de batranica aceasta care parea sa pazeasca aceste meleaguri de mii de ani fara ca macar o data sa fii trecut dicolo de pragul portii rosii – am reusit in final sa maraim cateva cuvinte de admiratie si de lauda. Salvarea noastra a fost Ilinca – cu o voce un pic tremuranda si totusi entuziasta, ea ii spuse bunicii cum ne-a povestit despre fiecare floare, fiecare copac si fiecare suflet aflat in curtea aceea, dar ca nu isi mai aducea aminte povestea pietrelor.
Bunica surase atunci si parca un licar de tristete ii brazda fata: AA!! Pietrele! Pietrele sunt cele mai statornice in viata unui om. Pietrele sunt singurele care nu au o poveste a lor, dar care intotdeauna vor sti povestile altora si le vor spune mai departe.
Asa cum am invatat eu de la mama mea, asa va invat si eu pe voi – oamenii vin si pleaca de langa noi, insa fiecare in viata noastra are menirea lui, fiecare este o piatra de temelie pentru ceva ce are sau v-a avea loc. Sunt oameni care raman cu noi pentru un motiv, pentru o perioada sau pentru totdeauna.
Oameni suntem insa si uitam adesea de semenii nostri – suntem prea firavi si cu firi mult prea naive pentru a ne aduce aminte de cei care cel putin odata in viata au contat pentru noi. Dumnezeu pe de alta parte stie cum sa ne oranduiasca drumurile si cum sa ni le impleteasca astfel ca in viata intalnim oamenii de care avem nevoie si nu intotdeauna oamenii la care visam.
Astfel fiecare piatra din aceasta curte este asezata de Dumnezeu pentru a spune povestea omului ce a trecut pe aici, fiecare treapta din ceasta curte este o etapa din viata noastra. Asa cum spune si o vorba din batrani – nici un om nu poate trece prin acelasi rau de 2 ori – nici apa nu va mai fi aceeasi, nici omul nu va mai fi la fel, insa pietrele le vor spune acceeasi poveste – Ati mai trecut pe aici!
Am plecat de la doica Maria cu zambetul pe buze, cu un sentiment de liniste si implinire pe care nu il mai traisem de demult. Azi am invatat lucruri noi …
La plecare m-am aplecat sa deschid cel mai de jos zavor al portii si pe una din pietrele de langa poarta scria de asta data cu litere clare - abia rostite: ROXANA – am devenit o poveste si cineva, candva imi va asculta piatra…
Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu -
El cobora solemn din conştiinţa mea,
Iar Eu urcam surâzător spre ea!...
P.S.. Nu va mai grabiti … urcati mereu treapta cu treapta.
No comments:
Post a Comment