M-am trezit de dimineata cu un sentiment ciudat, aproape necunoscut de plutire si confuzie. M-am dat dat jos din pat si decorul necunoscut m-a facut sa fac un mic pas inapoi – Unde eram?... Patul acela mare, covorul cu motive traditionale, vitrina cu paharele mari de cristal, zestrea ce decoreaza peretele dinspre Rasarit – sunt la bunica J – ies in curte, iau niste apa rece de ploaie si imi umezesc fata – Deschid ochii si ma privesc in oglinda – ce chip frumos, ce zambet, ce traire divina, ce miros de transdafiri de dupa ploaie imbraca gradina, ce Soare blajin zambeste alene de dupa coltul casei, simt fiecare bataie a inimii mele, aud fosnetul florilor de trandafir si vad razele de Soare cum mangaie atent picurii de roua inca prezenti pe frunze – aud tot, vad tot dar nu reusesc sa compun o imagine clara – cine e fetita din oglinda si mai mult decat atat – de ce rade?

M-am pierdut pentru o clipa!! Nu mai stiu exact cum si nu mai stiu cand - dar m-am pierdut. Eu sunt din toate punctele de vedere un “om” calculat, ma organizez si reorganizez, fac liste si fiecarui obiect sau activitate ii pun culori diferite, aranjez pana si activitatile vietii dupa anumiti pasi si anumite criterii, hainele trebuie sa fie dupa culoare, forma, utilitate si anotimp – v-am spus sunt un “Control freak” – si totusi m-am pierdut si mi-e dor de mine.

Mi-as dori sa fiu ca fetita aceea din oglinda - as vrea sa observ frumusetea lucrurilor ce ma inconjoara, as vrea sa vad copacii infloriti si oamenii fericiti, as vrea sa vad campurile rosii de maci, as vrea sa alerg desculta in apa marii si sa nu simt decat mici furnicaturi in talpa in timp ce marea incerca sa stearga urmele pasilor mei din nisip.

Am incercat in acel moment, in acea oglinda sa ma reculeg, sau mai bine spus sa regasesc si sa refac acel sentiment de siguranta – am planificat totul si am facut o lista cu tot ce trebuie ca sa imi revin – stiti ce am patit in final!? Am pierdut lista?? Eu ?!?!?! am pierdut lista… (Vina e a mea ce-i drept – trebuia sa fac o copie si am uitat).

Am trecut mai departe. M-am gandit ca voi regasi zambetul meu in privirile si vietile celor din jur, mi-am propus ca in fiecare dimineata sa ma uit la oameni zambind si sa astept un zambet ca raspuns – am exersat in mintea mea de cateva ori, dar m-am trezit in final obosita de cat ma incruntasem la ceilalti. In loc sa imi raspunda cu un zambet, oamenii l-au furat pe-al meu.

Am incercat sa vorbesc cu copii si sa le aflu secretul fericirii, pentru ca ei inca nu stiu de ce frunzele mor toamna, ei nu stiu de ce mami si tati au incetat sa mai rada si sa se uite unul in ochii celuilalt, ei nu stiu sa urasca, si nu stiu ce e uratul… DAR stiu ca doar un zambet si un gangurit aduce fericirea celor din jur. In final insa am obosit si sa observ copii, am obosit sa ii aud razand pentru ca am realizat ca nu le mai inteleg motivele – traim in lumi diferite – nu imi doresc ca ei sa ajunga sa cunoasca lumea noastra asa cum e acum, dar nici nu stiu cum sa fac lumea noastra sa ii primeasca zambind.

Mi-am continuat plimbarea prin lumea intunecata si confuza a gandurilor mele si mi-am spus ca numai eu pot gasi lumina, nici un alt om, sau copil sau chiar intelept nu are sa imi ofere raspunsul intrebarilor mele daca eu nu sunt pregatita sa le aflu.

Am deschis ochii, am tras aer adanc in piept pentru a ma imbata cu mirosul trandafirilor, mi-am mai umezit inca o data ochii cu apa aceea rece si apoi m-am uitat inca o data la fetita care acum imi facea cu ochiul din oglinda, chemandu-ma parca. O idee nastrusnica mi-a incoltit in minte si atunci am… am spart oglinda…

Multumita si surazatoare am intrat in casa sa caut o foaie de hartie – imi adusesem aminte lista.

P.S. Nu mai vreau sa regasesc copilul din mine, vreau sa cresc EU si sa construiesc lumea pentru copii ce vor veni … Vreau sa le pot raspunde cu un zambet desi nu le voi intelege ganguritul…