Salutare dragilor! Cand am “vorbit” ultima data asteptam cu nerabdare sa plec la Paris – planuisem … a girls out weekend. Si a trecut weekend-ul acela insa important nu este ca a trecut, ci cum a trecut!!!Luati-va castronul de floricele in brate (unul cat mai mare) si un pahar cu apa in caz ca va inecati de ras sau plans si sa incepem.
Ziua I – Nu are rost sa lungesc foarte mult povestea si sa va dau detalii inutile asa ca o sa fiu scurta – macar la inceput.
Am decolat bine mersi (teoretic al doilea zbor cu avionul din viata mea!), insa la aterizare am crezut ca suntem intr-un episod din LOST. Zgomotul facut de avion cand s-a lipit de pamant era asemanator cu cel al unui balon umplut cu apa si aruncat apoi pe asfalt. Desigur ca nici senzatia nu a fost cu mult diferita, insa nu am reusit sa gasesc un balon care sa fi supravietuit asfaltului asa ca trebuie doar sa presupun.
In final ne-am luat bagajele, ne-am urcat in autocar (cu 7 bagaje), am coborat din autocar (cu 7 bagaje), apoi am luat metroul (aveam 7 bagaje) si cand credeam ca suntem aproape de hotel, coboram din metrou si dam sa ne urcam in tren (cu 6 bagaje).
UPS! Am zis 6 bagaje – dar am zis bine. Ametite de Paris, de atatea mijloace de transport si imbatate de bucuria de a fi in sfarsit aici, am uitat sa ne numaram bagajele si un rucsac a ramas in metrou – dar care? Ala rosu e in spate, ala gri cu alb e la Alexa, Teo are o geanta, Vio are o geanta so …. AAA! No Way! E cel cu gri inchis/deschis sau mai bine spus cel in care eu si Alexa aveam: banii, actele, un aparat foto, mp3 player, un stick sau doua, ceva farduri (neimportant); o agenda si 2 carti.
Au urmat cateva clipe de groaza in care nici macar nu stiam daca pot sa ma misc, sa vorbesc, nu stiam daca in astfel de cazuri iti permiti sa plangi sau sa urli, daca te poti supara sau macar invinui pe cineva – dar in fond a cui era vina? Cine putea sa stie in ameteala aia exact ce face si cand si cum? A gresi e omeneste, numai ca urmarile grave sunt inuman de indurat.
Ma rog… avand in vedere ca Teo stia franceza cel mai bine (adica singura) a fugit la informatii sa anunte daca poate un agent sa ia rucsacul in statia urmatoare – am asteptat 20min si apoi inca 20 ca sa vedem daca rucsacul gasit in alta gara e al nostru. Dupa 40 de minute agonizante in care am avut timp sa aflu ce numar are Ambasada Romaniei, ce numar are Centrul de obiecte pierdute si sa inchidem si cardurile ca nu cumva sa le foloseasca cineva – ne-au spus ca nu e rucsacul nostru, dar putem LUNI sa sunam la Centru de obiecte pierdute.
Varianta era destul de buna in ochii doamnei de la chiseu, care la final de tura avea sa se duca acasa la ea, in apartamentul ei din tara ei si sa se relaxeze, dar pentru noi!? Pentru noi nu!
Prin urmare – cu bagajele in spate am plecat din gara in gara sa gasim “The Lucky number Seven”. Daca ar fi sa fiu poetica as putea compara acest drum cu drumul Vitoriei Lipan, in cautarea lui Nechifor – caci in mintea mea cam asta ma asteptam sa mai gasesc in rucsac (daca il gaseam printr-o minune) – un mare gol.
So!! Sa incepem urcusul: Prima statie: Nanterre Ville (nika!) – Rueil-Malmaison (nika si mai mult decat atat – o functionara frustrata careia cand i-am explicat ca un abonament de metrou nu mai merge – ne-a schimbat abonamentul de 3 zile cu unul de o zi.) – Chatou Croissy si aici vazand ca nimic nu apare am zis mai bine hai direct la capat asa ca – La semnaul urmator va fi statia: Saint-Germain-en-Laye.
Cu inima stransa urcam cele jde mii de trepte si cand sa iesim din metrou realizam ca abonamentul nu mai functiona pentru ca iesisem din raza lui de activitate.
La auzul sunetului scos de aparatele de taxat (atunci cand refuzau un abonament) – un agent foarte dragutz a venit sa intrebe care este problema. Teo cu zambetul pe buze spune aceeasi poveste pentru a 4-a oara, pentru ca el cu fata luminata sa spuna: “VOI ERATI? Da! L-am vazut dar… pana sa ajungem pe peron jos sa il luam a plecat trenul iar in cursa si nu mai stim in ce gara au reusit practic sa il recupereze”.
Mais c’este ne pas possible! (parka asa se scrie). Acela a fost momentul in care lumea noastra s-a naruit sau cel putin asa parea pana cand Jacques, vazand ce fete distruse avem ne-a zis sa mergem la el in birou si vede el ce poate face.
Stiu Teo! Iti sunt datoare cu un roman cu happy ending – nunta voastra, caci fara Jacques unde am fi fost noi azi :).
Revenind! Jacques a pus mana pe telefon si a inceput sa sune din gara in gara, sa explice tuturor situatia noastra si faptul ca noi suntem TURISTI si vrem sa vedem partea frumoasa a Parisului si nu metrou si garile – si in final a reusit – am gasit rucsacul.
Ca un prieten grijuliu ce a devenit din momentul in care buzele lui au rosit cuvintele: l-am gasit!, ne-a dat si bilete de metrou care sa functioneze in acea zona, ne-a spus ce si unde avem de mers pentru a ne recupera lucrurile si de acolo: Aveti grija, ametitelor!
Sfarsitul zilei I: Am ajuns la hotel cu toti rucsacii, dar fara bani, fara aparat foto, fara un mp3 player si un stick, in schimb aveam iar identitate – Pfew! Ne-am asezat toate in pat, am mancat si din te miri ce am inceput sa radem – Doamne ce zi! Dupa ce ne-am linistit putin am plecat sa vizitam Parisul – am vazut turnul noaptea, am admirat luminitele ce se aprind la fiecare ora timp de 3 minute, ne-am plimbat de-a lungul Senei pana cand frigul ne-a trimis acasa.
No comments:
Post a Comment