Noaptea de dupa…

   Din clipa in care am deschis ochii de dimineata am inceput sa visez la momentul in care voi ajunge acasa, ma voi arunca in patul mare cat camera si ascunsa sub pilota cu miros de iarna, voi adormi.

   Dar nu a fost sa fie asa; a fost o zi haotica, cu oameni care chiuiau si alergau de colo colo sa organizeze evenimente, printere care “scuipau” hartie de parca erau mitraliere, telefoane care sunau in continuu, lifturile exterioare pe care le-am admirat de atatea ori acum parca imi stateau pe retina, usi trantite, sunete de badge-uri si de mobile uitate cu sonorul la maxim… si totusi peste toate astea LINISTE…

   O liniste bolnavicioasa ce ma tinea departe de zgomotul cotidian imi curgea prin vene, o liniste ce imi amplifica in minte vocea Adinei spunand: “Roxana, cateii nu au mancare azi. Ce facem? Suni tu acolo, vezi daca aia de la… ne mai dau discount la mancare, dai un mail catre colegii tai, dau si eu mail catre ai mei, vorbim cu Ruxi, vorbim cu X, cu Y, mai ai bani, mai am bani?”

    As fi vrut ca in acele momente sa ii strig doar o fraza: “Am obosit, Adina! Nu mai pot”

    Dar oare chiar nu as mai fi putut?

    M-am gandit la Albastrica si la boticul ei sarmos, la Lilith, la Negrila si Ursoaica. Poate ca eu nu mai puteam, dar nici nu as fi avut sufletul sa stiu ca ei ne asteapta si eu sa stau si plang in fata unui birou stinger, in fata unui colectiv mult prea ocupat cu viata de zi cu zi, in fata unor masinarii albe si indiferente la stresul pe care fiecare fraza mi-o provoca, la senzatia de rau si de abis pe care gandul ca micile fapturi din adapost nu vor vedea azi venind la ei masina neagra sau masina gri cu portbagajul plin de bunatati.

     Mi-a trebuit ceva timp sa ma adun, sa pun sertarele mintii la loc si sa incerc sa ma gandesc la solutii si nu la probleme

    Poate ca Adina, poate ca Ruxi, poate ca cei pe care i-am cunoscut azi in circumstante nu foarte placute, sau poate cei pe care nu i-am cunoscut, dar care au avut incredere in noi, mi-au dat curaj pe masura ce fiecare imi spunea: lasa ca ajut si eu; incerc sa dau mai departe; trebuie sa strangem mai multi bani, o sa mai sun la X si poate dau si ei; A dat Y 5 ron, si inca 10, si inca 4 si tot asa.

     E noapte si e tarziu, si iar imi vine sa plang… 

    Nu stiu ce parere aveti voi despre voluntariat si cati dintre voi isi doresc sa faca asta, dar va spun de la inceput … E greu! Trebuie sa fi pregatit ca pentru fiecare fapta buna pe care o faci, sa primesti vreo 3-4 comentarii rautacioase; pentru fiecare cerere de ajutor sa apara vreo 10 care sa te faca mincinos, las sau fraier ca iti pierzi timpul cu “d-astea”; pentru fiecare clipa de bucurie si energie pe care ti-o ofera animalele sau oamenii pentru care lupti, va trebui sa platesti cu minute, sau chiar ore in sir de stres, de palpitatii si nervi, de agonie si in final …. EXTAZ.

    Si stiti de ce extaz?! … pentru ca urmeaza Noaptea de dupa… in seara asta Albastrica si boticul ei sarmos, Lilith, Negrila, Ursoaica, dar si fratii lor din adapost, vor fi deja hraniti la ora la care eu va scriu…

Va multumesc tuturor celor care ati facut posibila … Noaptea de dupa