Pentru ca NU... exista

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la ziua in care am aflat ca nu exista Mos Craciun nu vad decat o mare pata neagra imaginara.

Ha ha! Nu! – Nu ametesc, doar ca nu imi aduc aminte daca a fost un moment anume in care am aflat ca nu exista sau pur si simplu am crescut si am incetat sa mai cred in el. Si pentru ca am incetat sa mai cred, am fost nevoita sa ii tin eu locul an de an pentru a nu dezvalui povestea in fata celor care inca il mai asteapta pe Mosu’.

Anul acesta insa avea sa fie special pentru ca m-am cuibarit in sufletul unui copil si am vazut prin ochii ei ce inseamna cu adevarat Craciunul.
Ilinca (sufletelul despre care va vorbesc) este un mic iepuras Duracell. Un iepuras ce se crede soricelul “Chitz Chitz”, fugarit de o pisica “Miau Miau”, ce se sperie doar de “Ham Ham”.
Asadar pe 24, cu rucsacul plin de cadouri pentru cei mari si jucarii pentru cei mici - ne-am dus la Ilinca sa il asteptam cu totii pe Mosu. Am ajuns intr-un final “obositi si plini de apa”, am ascuns repede rucsacul, am lasat cadoul cel mare la usa sa nu fie vazut si printr-o diversiune bine pusa la cale de adulti am luat pe sus copilul sa mergem sa sarim in pat, in camera ei.
Mi-a aratat cat de sus si cat de mult poate sari in pat pana cand am crezut ca va pica lata, mi-a aratat jucariile ei si in final puzzle-ul cu Thomas Trenuletul. Apoi ca o sfarleaza a tasnit pe usa camerei si s-a dus in sufragerie imprastiind pe covor piesele puzzle-ului sa ma invate cum se face.
Toata lumea parca inghetase cu ochii atintiti spre mine – ochii lor nu spuneau decat: Ce faci? Trebuia sa o tii acolo pana punem cadourile sub brad. Pai si cum sa fac asta, cum sa convingi un copil de 3 ani sa stea cuminte cand el are planuri marete – sa ti-l arate pe Thomas Trenuletul. Asa ca in timp ce eu eram interesata de cum se face un puzzle si cautam piesele potrivite intinzand mainile cat mai mult si blocand cu spatele vederea spre pom – elfii au aruncat cadourile sub brad.
Spun elfi, ca de data asta au trebuit sa fie atat de linistiti si de tacuti incat si o musca ar fi facut mai mult zgomot. Dupa ce au aruncat – efectiv :)) – cadourile sub brad, foarte naturali si calmi au iesit pe balcon sa vada cum creste iarba seara, pe ger.
In timp ce se uitau cum creste iarba, am incetat sa mai dau din maini, m-am dat subtil din fata bradului si in momentul in care fratele meu s-a intors de pe balcon si a zis: “Ia uite, Ilinca! A venit Mosu’! Pai cum, cand? Nu l-ati auzit?” am facut ochii mari catre Ilinca si am zis: Whoa!!! A venit Mosu!! :)
Nu pot sa exprim in cuvinte expresia de pe fata mogaldetei, dar stralucirea din ochii ei si bucuria cu care sarea de colo colo si rupea hartia de pe cadourile ei era magica. Atat de mult m-a fermecat imaginea ei sarind aiurea si strigand ca a venit Mosu incat 20 minute cat a tot rupt hartii si pachete nu am putut sa ma uit sa vad ce am primit eu.
Uitandu-ma la ea cat era de fericita ca a venit Mos Craciun am uitat pe moment ca Mosul nu este altceva decat o fantezie creata de noi pentru noi. Pentru ca ne este frica sa spunem zilnic: “Te iubesc” de frica lipsei unui raspuns, pentru ca suntem prea lasi si nu aratam ce ne doare si pentru ca nu comunicam si nu suntem mai buni unii cu altii ne-am ales o zi pe an in care ne facem mici cadouri care sa spuna in locul nostru: Te iubesc, Te urasc, Te ador, Ma enervezi dar tot te vreau; esti un prost, dar esti al meu; Credeai ca am uitat; Credeai ca nu sunt atent la ceea ce iti doresti; Nu stiai ca desi nu pare eu totusi te ascult, etc, etc.
Nu spun ca facem un lucru rau, dar pana cand vom putea sa ascundem adevarul despre existenta mosului; pana cand vom continua sa ne cumparam cadouri in loc sa ne deschidem sufletele si sa ne manifestam.

Va spun sincer – pana si un copil de 3 ani stie adevarul despre Mos Craciun si isi inchipuie ca nu va veni la nesfarsit si ca intr-o zi va afla cine este. Si stiti de unde stiu asta? Tot de la iepurasul Duracell care dupa ce a terminat de deschis cadourile si s-a asezat la noul ei birou (primit in seara aceea) s-a uitat la mine si a zis: Dar de ce vine Mosul de atatea ori? Si de ce aduce atatea cadouri?

P.S… intre-adevar de ce vine mosul de atatea ori si aduce atatea cadouri? Ce aveti sa imi spuneti si nu puteti? Indiferent de ce va fi – Eu va iubesc, va voi urî cam 5 minute, va voi ierta si poate imi voi cere iertare pentru reactiile mele, ma voi simti aiurea si in final Va voi Iubi.

Iubiti-ma, urati-ma si iubiti-ma iar - in final nu vom mai avea nevoie de cadouri. Vom fi oameni pur si simplu. Vom avea cadouri zilnic :*

Umanitatea incotro?

Aceasta este intrebare pusa in discutie de catre un filmulet, ce e drept emotionant de pe youtube. Un colaj ce curprinde esenta vietii si a mortii, ne arata fata hidoasa a razboaielor purtate fara a avea un scop anume, ne arata foamete, durere, moarte, plansete, dezastre si in final ne intreaba: Umanitatea incotro?

Nu pot sa spun ca nu sunt de acord cu ideea prezentata sau ca nu a atins o coarda sensibila, insa ceva ma roade… daca tot ce vedem este durere, suferinta, foamete, saracie si mai mult decat atat disperare, cum putem sa ne mai gandim la umanitate.

Umanitate prin definitie inseamna: totalitatea oamenilor, inseamna caracterul uman, inseamna compasiune si bunavointa fata de nenorocirile altora. Luand toate acesta in consideratie intrebarea devine putin inutila … Nu poti vorbi de umanitate atata timp cat libera circulatie a persoanei este ingradita de niste pasapoarte cu sau fara cip, nu putem vorbi de caracter uman cat timp inca mai exista in lume locuri in care discriminarea legata de culoare, sex, religie sau provenienta este la ordinea zilei. Nu putem afirma ca suntem capabili de compasiune si ca avem bunavointa atata timp cat purtam razboaie inutile, atacam scoli si teatre, aruncam in aer avioane cu sute de mii de pasageri, refuzam sa ii cunoastem pe oamenii a caror vieti le schimbam in cateva minute, refuzam sa le acceptam modul si dreptul la viata – insa avem puterea de a-i judeca si a incerca sa le schimbam vietile conform viziunilor noastre.

In final eu raman cu alte intrebari neraspunse: ce anume ne defineste pe noi? Ce ne mai poate face umani? Ce avem noi si numai noi diferit de (celelalte) animale?

Nu pot sa raspund intrebarii Umanitatea incotro, dar am un anunt mai important:
Pierdut Umanitate – gasitorului ii oferim Premiul Nobel pentru Pace.

Paris - Je t’aime! (NOT!!!!)

Salutare dragilor! Cand am “vorbit” ultima data asteptam cu nerabdare sa plec la Paris – planuisem … a girls out weekend. Si a trecut weekend-ul acela insa important nu este ca a trecut, ci cum a trecut!!!

Luati-va castronul de floricele in brate (unul cat mai mare) si un pahar cu apa in caz ca va inecati de ras sau plans si sa incepem.

Ziua I – Nu are rost sa lungesc foarte mult povestea si sa va dau detalii inutile asa ca o sa fiu scurta – macar la inceput.
Am decolat bine mersi (teoretic al doilea zbor cu avionul din viata mea!), insa la aterizare am crezut ca suntem intr-un episod din LOST. Zgomotul facut de avion cand s-a lipit de pamant era asemanator cu cel al unui balon umplut cu apa si aruncat apoi pe asfalt. Desigur ca nici senzatia nu a fost cu mult diferita, insa nu am reusit sa gasesc un balon care sa fi supravietuit asfaltului asa ca trebuie doar sa presupun.
In final ne-am luat bagajele, ne-am urcat in autocar (cu 7 bagaje), am coborat din autocar (cu 7 bagaje), apoi am luat metroul (aveam 7 bagaje) si cand credeam ca suntem aproape de hotel, coboram din metrou si dam sa ne urcam in tren (cu 6 bagaje).

UPS! Am zis 6 bagaje – dar am zis bine. Ametite de Paris, de atatea mijloace de transport si imbatate de bucuria de a fi in sfarsit aici, am uitat sa ne numaram bagajele si un rucsac a ramas in metrou – dar care? Ala rosu e in spate, ala gri cu alb e la Alexa, Teo are o geanta, Vio are o geanta so …. AAA! No Way! E cel cu gri inchis/deschis sau mai bine spus cel in care eu si Alexa aveam: banii, actele, un aparat foto, mp3 player, un stick sau doua, ceva farduri (neimportant); o agenda si 2 carti.

Au urmat cateva clipe de groaza in care nici macar nu stiam daca pot sa ma misc, sa vorbesc, nu stiam daca in astfel de cazuri iti permiti sa plangi sau sa urli, daca te poti supara sau macar invinui pe cineva – dar in fond a cui era vina? Cine putea sa stie in ameteala aia exact ce face si cand si cum? A gresi e omeneste, numai ca urmarile grave sunt inuman de indurat.
Ma rog… avand in vedere ca Teo stia franceza cel mai bine (adica singura) a fugit la informatii sa anunte daca poate un agent sa ia rucsacul in statia urmatoare – am asteptat 20min si apoi inca 20 ca sa vedem daca rucsacul gasit in alta gara e al nostru. Dupa 40 de minute agonizante in care am avut timp sa aflu ce numar are Ambasada Romaniei, ce numar are Centrul de obiecte pierdute si sa inchidem si cardurile ca nu cumva sa le foloseasca cineva – ne-au spus ca nu e rucsacul nostru, dar putem LUNI sa sunam la Centru de obiecte pierdute.
Varianta era destul de buna in ochii doamnei de la chiseu, care la final de tura avea sa se duca acasa la ea, in apartamentul ei din tara ei si sa se relaxeze, dar pentru noi!? Pentru noi nu!
Prin urmare – cu bagajele in spate am plecat din gara in gara sa gasim “The Lucky number Seven”. Daca ar fi sa fiu poetica as putea compara acest drum cu drumul Vitoriei Lipan, in cautarea lui Nechifor – caci in mintea mea cam asta ma asteptam sa mai gasesc in rucsac (daca il gaseam printr-o minune) – un mare gol.
So!! Sa incepem urcusul: Prima statie: Nanterre Ville (nika!) – Rueil-Malmaison (nika si mai mult decat atat – o functionara frustrata careia cand i-am explicat ca un abonament de metrou nu mai merge – ne-a schimbat abonamentul de 3 zile cu unul de o zi.) – Chatou Croissy si aici vazand ca nimic nu apare am zis mai bine hai direct la capat asa ca – La semnaul urmator va fi statia: Saint-Germain-en-Laye.
Cu inima stransa urcam cele jde mii de trepte si cand sa iesim din metrou realizam ca abonamentul nu mai functiona pentru ca iesisem din raza lui de activitate.
La auzul sunetului scos de aparatele de taxat (atunci cand refuzau un abonament) – un agent foarte dragutz a venit sa intrebe care este problema. Teo cu zambetul pe buze spune aceeasi poveste pentru a 4-a oara, pentru ca el cu fata luminata sa spuna: “VOI ERATI? Da! L-am vazut dar… pana sa ajungem pe peron jos sa il luam a plecat trenul iar in cursa si nu mai stim in ce gara au reusit practic sa il recupereze”.
Mais c’este ne pas possible! (parka asa se scrie). Acela a fost momentul in care lumea noastra s-a naruit sau cel putin asa parea pana cand Jacques, vazand ce fete distruse avem ne-a zis sa mergem la el in birou si vede el ce poate face.
Stiu Teo! Iti sunt datoare cu un roman cu happy ending – nunta voastra, caci fara Jacques unde am fi fost noi azi :).
Revenind! Jacques a pus mana pe telefon si a inceput sa sune din gara in gara, sa explice tuturor situatia noastra si faptul ca noi suntem TURISTI si vrem sa vedem partea frumoasa a Parisului si nu metrou si garile – si in final a reusit – am gasit rucsacul.
Ca un prieten grijuliu ce a devenit din momentul in care buzele lui au rosit cuvintele: l-am gasit!, ne-a dat si bilete de metrou care sa functioneze in acea zona, ne-a spus ce si unde avem de mers pentru a ne recupera lucrurile si de acolo: Aveti grija, ametitelor!
Sfarsitul zilei I: Am ajuns la hotel cu toti rucsacii, dar fara bani, fara aparat foto, fara un mp3 player si un stick, in schimb aveam iar identitate – Pfew! Ne-am asezat toate in pat, am mancat si din te miri ce am inceput sa radem – Doamne ce zi! Dupa ce ne-am linistit putin am plecat sa vizitam Parisul – am vazut turnul noaptea, am admirat luminitele ce se aprind la fiecare ora timp de 3 minute, ne-am plimbat de-a lungul Senei pana cand frigul ne-a trimis acasa.

Paris - Je t’aime! (NOT!!!!) - II

Ziua asta a inceput aproape bine – ne relaxasem cat de cat, am vorbit cu Razvan si i-am spus ca totul e ok si reusisem sa facem rost de bani sau cel putin erau pe drum J.
Ne-am dus la ghiseul Moneygram de unde trebuia sa ridicam banii trimisi de acasa si ajungand acolo zambitoarte si increzatoare ca nimic rau nu se mai poate intampla, ii cerem domnisoarei de la chiseu sa caute tranzactia cutare, pe numele cutare etc etc.
La randul ei cu zambetul pe buze ne raspunde intr-o romana perfecta ca nu are cum sa ne predea banii pe baza unui card de identitate, pentru ca noi nu suntem in spatial schengen – prin urmare ne trebuia un pasaport.
Toate bune si frumoase numai ca banii erau pe numele meu si eu aveam numai card de identitate, iar cei din Romania nu voiau sa faca transfer pe baza de pasaport si sa schimbe numele cu al Alexandrei.
Dupa cum spuneam mai devreme – ce mai putea sa se intample? Hahhahahha..
Si de data aceasta am inceput sa sunam in toate directiile, reusind in final sa schimbam tranzactia pe numele Alexandrei, sa ridicam banii si sa fugim de acolo pana nu se razgandea careva.
Cu buzunarele pline am plecat pentru a doua oara sa vizitam Parisul.
De data aceasta insa ne invatasem lectia – banii si actele stau cat mai aproape de corp, rucsacul il tinem in fata cat de mult posibil si urmarim harta si traseul stabilit inainte de plecare de la hotel – nu va mai povestesc ca pana in ultima zi ajunsesem experte in citit harti si mers cu metroul J.
Am reusit sa ne tinem de traseu mai mult decat credeam – am vizitat Gradinile Tuillerie, am hranit ratustele si am stat in sezlonguri pe malul fantanii, apoi am vazut piramida de la Luvru; am hoinarit agale pe Bulevardul Rivolie, la capatul caruia am zis noi ca am mers destul cu metroul si ca ar fi frumos sa mai mergem si cu autobuzul.
In loc sa dam 20 de euro si sa facem un tur al Parisului si sa vedem numai ce vor ei sa ne arate, ne-am urcat in autobuzul 95 si am plecat spre cartierul Montmatre. Cartier in care de altfel ne-am si ratacit pentru ca noi nu stiam ca sunt 2 sectoare ale cartierului – cel istoric si binenteles cel “rau famat” – va las pe voi sa ghiciti unde am ajuns prima data?
Sper seara am fost invitate sa iesim in oras intr-un restaurant numit: Les Funambules (Somnambulii Funebri). Am primit coordonatele necesare si cum devenisem adevarate maestre in calatoriile cu metroul am plecat din Cartierul Montmartre spre Strada Faidherbes unde era restaurantul.
Ati putea crede ca toate s-au terminat si ca de acum o sa va plictisesc cu o insiruire de locatii si monumente – insa nu – aveti putintica rabdare!.
Cand sa intram la metrou sa mergem spre restaurant, peronul unde trebuia practic sa asteptam metroul ce ne-ar fi dus direct la destinatie era impresurat cu jandarmi care incercau sa mobilizeze lumea sa se miste de pe acel peron si sa treaca intr-o a doua magistrala pentru ca …. primisera o amenintare cu bomba in metroul de pe magistrala unu.
AHA! Nici voi nu v-ati fi asteptat sa se intample asta, dar c’est la vie! Am schimbat traseul, am vazut gari noi si in final am ajuns la destinatie, dupa o cina linistita am plecat sa vizitam cartierul La Defence (cel business) si usor usor spre casa – maine e o zi plina – avem un traseu de organizat si speram ca de data aceasta sa nimerim partea istorica a cartierului Montmartre.

Nici a treia zi nu pot spune ca a fost lipsita de evenimente, dar ne obisnuisem atat de mult ca dupa fiecare lucru bun sa vina ceva rau din care sa iesim tot cu zambetul pe buze incat chiar nu mai are rost sa amintim de Hotelul Mariott care era sa ne taxeze pentru ceva nu trebuia taxat, de faptul ca era sa pierdem avionul si sa ajungem acasa cu o zi mai tarziu.

Acestea fiind spuse sper ca veti intelege de ce am lipsit atat – prea multe evenimente de pus pe hartie intr-un timp atat de scurt, prea multa adrenalina si prea mult zbucium.

P.s… stiu ca unii dintre voi acum mancati floricele si spuneti – vai saracele ce de ghinioane! - Va rog sa ma credeti ca nu imi aduc aminte ultima data cand am ras atat de mult - 3 zile in continuu. Doar suntem romance si romanul intotdeauna va face haz de necaz.
Pentru Alex si Teo – pentru nimic in lume nu as vrea sa mi se fi intamplat asta cu altcineva alaturi.

Ultimul Film al lui Cristian Nemescu

Director: Creatorul lumii

Scriitori: Inger si Demon

Data lansarii: 24 August 2006

Gen: Drama, Actiune

Subiect: Filmul surprinde ultimele clipe traite de catre un tanar regizor si un inginer de sunet, ce se indreptau impreuna spre casa intr-un taxi. Tanarul regizor (Cristina Nemescu) si inginerul de sunet (Andrei Toncu) parcurg un drum ce ii transforma din observatori, in actori, din dirijori in executanti. O adevarata drama ce surprinde viata pur si simplu, fractiuni de secunda ce schimba destine – totul fiind povestit de aceasta data din punctul de vedere al celui de dincolo de ecran.
Uimitor este ca acest film nu a avut efecte speciale, actorii nu au avut sansa de a mai “turna” o dubla si nu au avut sansa de a spune “Taiati” - mai mult decat atat se bazeaza pe fapte reale.

Distributie:
Cristian Nemescu – Tanarul regizor
Andrei Toncu – Inginer sunet
Dumitru Arustei – Taximetristul

Cam asa as putea descrie in cateva cuvinte filmul mortii lui Cristian Nemescu, al lui Andrei Toncu si al taximetristului Dumitru Arustei. Nu este un film pe care ni-l dorim in lista de filme vazute din My Movies, nu este un film pe care sa il putem recomanda prietenilor, sau pe care sa il putem urmari intr-o seara romantica alaturi de persoana iubita si totusi ne invata lucruri. Ne invata viata, ne invata clipa si cum sa o traiesti.
Era o seara calduroasa de vara, ne intorceam cu taxiul de la munca - era cald, eram obositi si taximetristul pe care deja il stiam de atata timp incerca sa ne tina de vorba sa nu adormim pana ajungem acasa. Stia saracul ce insemna tura de noapte, stia ce insemna sa muncesti pana cand te ustura ochii si sa iti doresti sa ajungi acasa. Ne lasa rand pe rand pe fiecare acasa, spunandu-ne la 1 noaptea – Somn Usor, copii!
Am ramas ultima in masina si in drum spre casa am luat-o pe malul Dambovitei, gandindu-ne ca poate “briza” apei va racori putin atmosfera – ne indreptam asadar spre Unirii si de departe am vazut ca semaforul de pe Pod spre Plaiul Independentei s-a facut galben. Tin minte ca ma gandeam si speram ca taximetristul sa franeze, sa prinda acel rosu pentru ca oricat de obosita eram – drumul cu masina ma linistea si mi-as fi dorit sa ma mai “plimb” putin pana acasa.
Am asteptat la semafor pana cand s-a facut verde si atunci poate ca norocul, sau poate ca cineva de sus sau poate doar bunul simt al soferului nostru de a nu pleca vijelios sau primul de la stop cu scrasnituri de roti a facut ca noi azi sa mai putem povesti acest “Film”.
Nu am apucat sa vad forma sau marca bolidului ce ne-a taiat fata, nu am apucat nici sa inteleg prea bine ce s-a intamplat insa stiu ca odata ce bolidul a disparut din campul vizual, un bulgare mare de fiare care scotea un zgomot infernal de harait de strung, a inceput sa se roteasca in aer si odata cu fiecare rotatie si cu fiecare miscare mi se parea ca totul face parte dintr-un film. Bulgarele acela galben s-a strivit in final de zidul de unei cladiri – socul a fost atat de puternic si zgomotul a disparut atat de brusc incat ai fi avut impresia ca cineva a dat brusc sonorul la minim. De data aceasta insa cascadorii nu au mai coborat din masina, multimea nu a aplaudat si nici actiunea nu a continuat.
Au urmat clipe si mute si surde, clipe in care am incercat cu vocea sugrumata de plans sa sun la 112. In final odata cu aparitia echipajelor de politie si salvare – taximetristul m-a luat de umar si a spus: “Hai! Sa plecam acasa – aici nu mai avem ce face”.
Ne-am urcat in masina si in cea mai mare liniste am plecat acasa - am continuat sa ma uit pe geam pana cand din locul acela groaznic nu mai puteam deslusi nimic – tot ceea ce imi rasuna inca in minte era zgomotul de fiare si imaginea acelui zbor razant.
Nu stiam atunci, in noapte cine se afla in masina, nu stiam daca e cineva important sau nu, nu stiam daca are familie sau daca cineva il astepta acasa – stiam insa ca am vazut oameni murind, stiam ca in seara accea cineva nu va ajunge acasa, iar altcineva va primi un telefon pe care nimeni nu si-l doreste.
O sa va intrebati poate de ce mi-am adus aminte de asta tocmai in aceasta seara? Adevarul este insa ca nu am uitat niciodata – doar ca din august 2006 nu am mai trecut niciodata pe acel pod… si totusi , 3 ani mai tarziu dintr-o neatentie, dintr-o scapare am trecut pe acolo – nici urme de accident, nici flori, nici lumanari, nici macar zidul de care masina s-a izbit.
Si atunci va intreb eu? Daca eu care eram acolo si am vazut totul am putut sa trec peste in final… De ce toate astea v-ar afecta pe voi – cei care alergati cu 260km/h in Bucuresti, pe voi cei care treceti pe rosu fara sa va uitati macar in stanga sau dreapta, pe voi carora nu va pasa ca nici florile si nici lumanarile nu mai sunt.
Ar trebui sa va intereseze pentru ca intr-o zi s-ar putea ca ai vostri sa primesca acel telefon sau si mai mult decat atat – telefonul vostru ar putea suna.

P.S. … Acesta este filmul de actiune ce nu trebuie vazut, dar nici nu trebuie uitat.

Acesta este pentru mine cu adevarat ultimul film al regizorului Cristian Nemescu si m-a invatat mai mult decat toate celelalte.

Blatisti prin viata

Sătul sunt de blocuri, de tristul oras
Gari si de trenuri, de veselul nas
Mi-am luat un rucsac, un stilou si-un caiet
Tigari si chitara ce canta incet.

De asta aveam eu nevoie saptamana trecuta si ajunsesem sa visez cu ochii deschisi cum ar fi sa ajung undeva in varf de munte, sa fim numai noi si natura, linistea sa ne inconjoare, sa uitam de oras, de griul specific lui si sa ascultam glasul vioi al unei chitari manuite cu maiestrie.

Nu am fost niciodata o persoana atletica, dar am fost dintotdeauna una visatoare – mereu am visat sa am puterea sa ajung cat mai sus in varful muntilor, sa fac trasee cu rucsacul in spate, sa dorm in cort si sa cant la chitara alaturi de alti iubitori ai muntelui. Banuiesc ca fiecare la un moment dat in viata, isi doreste sa arunce o privire in viata altora, sa participle macar putin la bucuria si la experientele pe care altuia i le ofera stilul lui de viata. Suntem mici cautatori de adrenalina, incercand pur si simplu sa vedem cum ar fi sa traim si altfel, sa furam un moment din viata altor persoane, incercand apoi sa il integram in puzzle-ul vietiilor noastre.

Exact asta am facut weekend-ul trecut (hmm!! Trecut… atat de repede!!)… am plecat spre cabana Negoiu (altitudine 1546m), Muntii Fagaras. Mi-am dorit foarte mult sa simt urcusul muntelui, traseul, oamenii si in final senzatia ca am ajuns in varf si de acolo voi putea sa privesc spre zari indepartate, sa vad cum linia orizontului este din ce in ce mai indepartata si plafonul de nori din ce in ce mai jos.

Pentru aproape 3 zile am trait precum un “muntoman”, unul nou nascut, dar un om al muntelui. Am urcat pe carari marcate, am facut o parte din traseu pe zi, o parte pe noapte, cu frontala cand agatata de gat, cand pe cap, m-am afundat in zapada, am obosit incercand sa cuceresc inaltimile si in final am ajuns la cabana… cu muschii tremurand si intinsi la maxim, cu mintea si sufletul franjurate, dar cu inima plina de mandrie ca macar 60% din acel urcus mi se datora mie.

Am reusit sa fur amintiri si momente, am reusit sa ajung la o cabana in munte, unde la lasarea noptii am ascultat catecul duios al unei chitari – cantaretii la inceput timizi se alaturau incet, incet vocii principale, pe masura ce isi faceau curaj; incepeau sa cante indiferent ca aveau voce sau nu – pe munte nu conteaza ca ai voce, nu trebuie sa canti bine, sau corect – trebuie sa canti cu suflet, trebuie sa simti fiecare vers si sa faci fiecare moment sa merite.

Oamenii de munte nu stiu ce inseamna supararea, stiu sa spuna Buna Ziua cand ii intalnesti pe carari nebanuite, stiu sa zambeasca desi fetele le sunt imbatranite, arse de soare si vant, stiu sa intinda o mana atunci cand ai nevoie de ajutor si stiu mii si mii de povesti. Da!! Oamenii acestia MaTuRi inca mai stiu povesti si le spun cu atata patos incat daca inchizi ochii poti sa retraiesti acele clipe.

Din toate opririle de pana acum cred ca aceasta mi-a placut cel mai mult si stiu ca pe masura ce voi parcurge mai multe trasee, pe masura ce voi reusi sa urc mai sus si mai sus, am sa ajung sa nu mai fiu doar un blatist acestui stil de viata…
Pentru ca in final as putea spune ca suntem toti blatisti prin viata, sarind dintr-un tren in altul, de la o experienta la alta incercand sa mituim “controlorii” ce ar putea sta in calea fericirii noastre.

Refren: :) Sunt iarasi pe drum nici nu stiu unde merg
Ma cheama un munte spre care alerg
Un munte pe care nu stiu a-l numi
Dar pe care sunt sigur ca-l voi cuceri.

Caci am plecat de-acasa din copilarie
Calarind vagoane in sens interzis
Nasul bulangiu, fara sa ma stie
Mi-a cerut legitimatia de blatist.

P.s... Multumiri controlorilor Mugu si Irina ca m-au luat la munte fara bilet (ne vedeam la o Merengue )

Buna seara! Numele meu este D.D. si sunt dependent de depresie.

Cam asa imi imaginez eu ca ar incepe o intalnire a Depresivilor Anonimi. Poate ca de vina sunt ultimele saptamani si simt ca am intrat intr-un fel de vrie, iar evenimentele s-au desfasurat cu atata rapiditate incat am impresia ca sunt undeva la cinema si cineva a facut o gluma proasta si a marit viteza de rulare a rolei…

Hey! Voi cei de acolo, de dincolo de gemuletz… gata! Am inteles gluma…Ha ha! Funny (NOT!!!)

Recunosc ca am o perioada mai gri asa si am o fata mai lunga .. asta daca ma vedeti dimineata si sunt somnoroasa si casc in drum spre metrou - sau o fata mai lata daca vin de la munca si m-am uitat toata ziua in monitor uitand de mine. Unii dintre voi ar spune ca sunt depresiva – la naiba! Si eu as putea spune ca sunt depresiva, doar asa e la moda – cum esti un pic mai trist si nu ai chef sa vezi oameni sau sa iesi din casa esti catalogat depresiv - depresie acuta daca nu ai chef nici la munca sa mergi (do we ever?).
Si totusi depresia asta e cam ca bolnavul inchipuit… acum 3 saptamani am luat hotararea ca m-a afectat destul criza asta si trebuie sa fac ceva, asa ca am inlocuit masina cu metroul – mare lovitura in plex. Eu! Soferita lui peste am coborat in subteran si a trebuit sa merg cu metroul. La o saptamana dupa mi-am spus ca as putea totusi sa imi iau masina macar din cand in cand si sa ma bucur de intimitatea pe care ti-o ofera mersul cu masina si statul in trafic – ai timp sa te gandesti la multe, sa procesezi si sa iei hotarari pe care altfel ajuns la munca nu ai timp sa le “mesteci”, iar ajuns acasa esti prea obosit ca sa mai vrei sa te gandesti la ele.
Dupa cum spuneam Lunea trecuta m-am urcat in masina si zambind (trecuse depresia) m-am dus la munca – au urmat 8h de munca asidua si la ora 18 - Hop! In titicar si acasa… insa … Offf! In drum spre casa la un semafor, in timp ce il injuram (in gand) pe ala care mi-a taiat fata si incercand sa fiu atenta si la culoarea semaforului si la pietoni, am observat ca masina din fata dadea in marsarier in plina intersectie si eu nu intelegeam de ce. Cu dummy sunt… am apasat frana!!! Scrasttt, crrrr.. BUM! Si liniste – NU dadea el inapoi, dar eu m-am oprit prea tarziu.
Uite asa a inceput o noua saptamana – un accident/incident – drumuri la politie, asigurari, telefoane, injurii si injuraturi, carat masina in service, un du-te vino continuu pentru a desface ceva ce numai mana omului putea face, ca Dumnezeu nu le-ar fi incurcat atat – am citit legile si legislatia cat nu am citit-o cand am dat examenul de carnet – desigur mereu acelasi articol ca sa fiu sigura ca nu uit ce am facut si de ce ma acuza unii.
Acestea fiind zise – depresia s-a intors – am obosit de atatea drumuri si certuri si asteptari si cozi si explicatii si si si … Gata! M-am saturat oficial… puteti spune ce vreti voi – ca sunt drepresiva, aiurita, trista si o cauza pierduta.. . eu m-am saturat – asta daca nu ma gandesc ca de cand merg cu metroul:
1. Dorm cu o ora mai mult
2. Mi-am facut o lista pe MP3 player din care nu lipsesc Oda bucuriei, Simfonia a V-a, Primavara lui Vivaldi sau Simfonia din August Rush si astfel dimineata sunt singura persoana care poate dirija o orchestra intreaga fara ca macar sa miste un deget
3. Am timp sa citesc cel putin 15 pagini dintr-o carte – nici nu mai stiu de cand nu am mai apucat sa citesc o carte cap-coada… mereu alergand, mereu in trafic, niciodata savurand un roman de dragoste sau unul SF.
4. Am observat ca acum am mai multi colegi si acum le stiu chiar si numele – inainte stiam ca a mai venit UnUl nou – acum stiu si cum il cheama, stiu ca merge cu metroul doar pana la Victoriei sau pana la Unirii, stiu ca omul ala face balet, altuia ii place sa mearga la ping pong, altul era ieri sa isi rupa piciorul la fotbal iar ala mic si blondut.. cum il cheama? E angajat numai de vreo 3 zile.. AAA! B.D. are probleme cu masina asa ca o perioada vom merge in gasca cu metroul.

Pe de alta parte insa motivul pentru care merg acum fortat numai cu metroul este ca Buburuza mea e in service si are mocutza un pic cam ridata – mici riduri in jurul ochilor si nasul spart, nici un ochi vanat, nici o zgarietura pe bara… asta daca nu luam in calcul masca - si ea putin sifonata dar nu atat de sifonata incat o interventie scurta sa nu o poata repara.

Mai presus de toate insa, chiar si mai presus de buburuza – toti pasagerii sunt intregi – fara raniti, fara contuzii, chiar si fara amintiri urate , doar un pic obositi si plictisiti de drumurile la politie.

Vedeti… v-am spus eu ca depresia asta e ca si bolnavul inchipuit… Nu suntem depresivi, suntem doar fraieri ca nu stim sa vedem si reversul medaliei, nu mai stim sa facem haz de necaz si nu mai vrem sa vedem si partea frumoasa a schimbarilor.

Sau poate asta e doar alt simptom … poate sunt bipolara …. Hahah! Glumeam! :)