Povestea Vietii - 26*Dec*2008

Veneam spre casă într-o seară, când prima ninsoare din an începu să cadă. Era o ninsoare agitată, cu fulgi mărunţi şi un vânt ce încerca mereu să îmi şoptească ceva, dar pe care nu îl ascultam fiind mult prea adâncită in propriile mele gânduri. Îmi doream să strâng în pumn un fulg de nea, îmi doream să ningă până voi fi acoperită de zăpadă, până când zăpada ar fi transformat totul într-un tarâm de basm. De ce îmi place atât de mult zăpada (mă întrebam eu)? De ce această “zapadă” care pe alţii îi irită şi îi indispune pe mine mă face să mă simt de parcă toată lumea e a mea…atunci mi-am adus aminte de o poveste pe care bunica mi-a spus-o când eram mai mică… era Povestea Vieţii…
Era a II-a zi de Crăciun, afară gerul îngheţase până şi imaginea Catedralei, care acum trona peste peisajul acela inert. Străzile erau pustii, scările ce duceau spre Catedrală erau acum triste, aşteptând să primească măcar un suflet venit să caute iertarea.
O umbră se îndreptă spre Catedrală, urcă greoi treptele şi îngenunche în faţa uşii Raiului voind parcă să se integreze în acel peisaj inert ce fusese tulburat de apariţia sa. Cântecul clopotelor ce îşi spuneau povestea sparse tăcerea şi sperie umbra venită să caute iertarea, aceasta dispăru în întunericul nopţii, lăsând în urmă “păcatul”….
Odată cu sunetul clopotelor, tăcerea fu taiată de strigătul plin de durere al unei femei; era momentul în care o fiinţă se pregătea să se nască, încerca cu paşi timizi să păşească în lumea noastră; Femeia sfăşiată de durere, căuta printre oamenii ce “roiau” în jurul ei, privirea celui pe care îl iubea, căuta privirea aceea care ştia să o susţină atunci când avea nevoie, privirea care de atâtea ori îi spusese “Oricât de departe aş fi sunt alături de tine!”;
Şi totuşi el era departe - cu gândul la fiinţa ce va veni şi îi va schimba viaţa, la fiinţa ce va depinde de el şi care va avea nevoie de el aşa cum nimeni nu a avut nevoie vreodată. Plecă spre Catedrală să vorbescă cu Dumnezeu, să îi ceară ajutorul, să îl întrebe dacă incertitudinea şi sentimentul de neputiinţă vor dănui pe veci, să îl roage să le aline durerea şi să îi ajute să găsească fericirea...
Stând în faţa Catedralei, încercând să se convingă să urce treptele acelea ce păreau interminabile, observă în faţa uşii o grămăjoară de haine negre, se apropie, si abia atunci realiză că de fapt acea grămăjoară era o fetiţă minunată, brunetă cu ochii negri. Luă fetiţa în braţe şi aceasta simţindu-se în siguranţă închise ochii şi adormi.
Momentul final sosise, ultima încercare, ultimul impuls, ultima strigare către fiinţa ce nu voia să se nască... şi în final se născu o fetiţă brunetă cu ochii căprui si chip angelic, rod al iubirii dintre doi pământeni. Fetiţa aceasta însă a refuzat iubirea şi viaţa pe Pământ şi s-a stins plecând spre lumea din care a venit. Se pare că nu era momentul ei să se nască şi astfel s-a întors în Casa Sufletelor. Durerea ce învălui sufletul mamei la aflarea veştii se transformă într-un urlet animalic ce cutremura pentru a doua oară tăcerea nopţii. Fetiţa deschise atunci ochii şi reveni la viaţă, de data aceasta tatăl ei o ţinea în braţe...
Pe drumul de întoarcere începu prima ninsoare din an ... o ninsoare feerică, dar agitată, cu fulgi mărunţi şi un vânt ce încerca să spună o poveste.

1 DeCembrie 20..

Ahh!!! Prima dimineata de iarna … Un frig napraznic iti ingheata sangele in vene, o ceata groasa pare ca vrea sa inveleasca intreg Bucurestiul cu o patura alba de smog. Cateva masini trec razlet in cea mai mare liniste pe magistrala, nevrand parca sa deranjeze acea liniste stapanita intr-un mod bizar de ceata laptoasa.
La un moment dat linistea diminetii este sparta de niste cuvinte de demult nemaiauzite – Ziare!!! Ziare vechi adunam!!! :) . Un zambet mi-a aparut atunci in coltul gurii si un sentiment copilaresc m-a cuprins. Nu era nimic comic, dar cuvintele acelea parca mi s-au parut mai cunoscute si mai hazlii ca niciodata – au adus un iz dulce de copilarie, un iz al vremurilor in care tiganii veneau sa stranga hartiile vechi si noi fugeam de caruta lor prefacandu-ne ca venisera dupa noi – puii orasenilor. Imi si inchipuiam cum de dupa coltul blocului avea sa apara o caruta de lemn, un lemn negru abanos inegrit de ploi si vreme, trasa de o “martoaga” destul bine hranita si manata de o tigancusa cu parul impletit cu bani de aur si o fusta rosie mare, mare care din varful carutei striga cat o tin plamanii ca sa stie fiecare orasean ca au sosit…
Ascultand chemarea aceea “de departe” mi-am adus aminte ca si ai mei s-au hotarat sa renunte la colectiile de ziare si reviste pe care de-a lungul anilor le-au adunat cu sarguinta. M-am imbracat rapid, am luat cate un top de ziare ce erau frumos legate in fata usii si am inceput sa le pun unul peste altul in lift.
Am ajuns jos, unde cativa tiganusi maruntei si foarte agili au luat toate acele pachete si le-au pus in caruta – au terminat de incarcat si urcandu-se in caruta au plecat catre alte zari indepartate – nu inainte insa de a spune: Sar’na tanti.
Cand am ajuns sus si am deshis usa liftului am vazut ca pe jos mai ramasese un ziar probabil cazut dintr-unul din pachete ce nu fusesera legate bine. Nu stiu exact ce ziar este - am citit titlu insa nu mi s-a parut a fi vreo publicatie ce a supravietuit pana in zilele noastre – ce m-a surprins a fost ca era datat 1 Decembrie 19.. si era plin de culoare si viata.
Cu litere mari, rosii, galbene si albastre scria EDITIE SPECIALA – Intregul ziar era un itinerariu in imagini si culori al zilei de 1 Decembrie – descria pregatirile pentru parada de la Arcul De Triumf, imbodobirea orasului cu drapele si steguletze, evenimentele ce aveau sa aiba loc in parcuri, expozitiile de arta si cultura, recitalurile sustinute de copiii de la Palatul Copiilor, de asemena Baletul Roman urma sa dea o reprezentie la Opera Romana. Intreaga zi era o reconstituire a intrarii trupelor romane in Bucuresti pe sub Arcul de Triumf - totul era o impresionanta desfasuarare de forte si de echipamente militare.
Intreg ziarul era impresurat de citate patriotice, de poezii si ode aduse natiunii noastre. Totul era plin de viata si de culoare, fiecare pagina iti dadea senzatia ca citesti o poveste cu Feti Frumosi si Zane, cu Imparati si Imparatese, cu meseni care mai de care mai petrecareti si mai fericiti pentru ca in ziua aceea in Regatul Lor era mare petrecere.
Am citit ziarul cu mare bucurie si interes – mi-a placut mult si chiar mi-as dori sa vad si azi un astfel de entuziasm cand vine vorba sa pregatim ziua Nationala. Am inchis ziarul, am luat cana de cafea inca aburinda si am iesit pe terasa – ceata inca domina orizontul si parca vroia cumva sa imi ascunda orasul adormit si lipsit de culoare.
Dezamagita de linistea si cenusiul ce “rasareau” de sub ceata mi-am adus aminte ca in casa mai aveam undeva, cumva, candva 2 drapele – am plecat sa caut steagurile si sa le arborez pentru a le arata tuturor.

Daca treceti cumva pe strada mea, ridicati-va privirile spre cer si la geamul meu veti vedea culorile de care v-am vorbit mai devreme – nu sunt multe, sunt 3 – dar daca sti sa le folosesti, daca sti sa le “citesti” in final vei obtine culorile unei natiuni pe care unii au uitat-o, altii nu vor sa o cunosca, iar altii nu vor ajunge sa o cunoasca niciodata daca nu vor imbina culorile.
Stiu ca e greu dar pentru a avea un viitor, trebuie sa stim cine am fost si cine suntem, trebuie sa stim ce idealuri aveam candva, ce idealuri au ramas de indeplinit si ce avem de facut de acolo incolo. Pentru a putea avea o zi nationala – trebuie sa fim ROMANI.

Romania, La Multi Ani!

Viata pe 4 roti

Nu stiu altii cum sunt dar eu cand ma gandesc la masinuta mea si la bucuria ce o simt atunci cand o conduc nu pot sa nu am in inima un sentiment de libertate - de free spirit ce nu poate fi oprit de nimic. Cred ca am vazut de prea mult ori The Fast and the Furious, Gone in 60 seconds, The Italian Job sau The Transporter. In toate filmele astea soferii sunt niste oamenii ale caror talente in ale condusului sunt dincolo de limite - ei fac cele mai nebunesti lucruri si nimic nu ii poate atinge, nimic nu ii poate rani. Mai mari sunt sansele sa fie raniti calcand pe un cui ruginit dintr-un cimitir de masini unde s-au dus singuri sa se intalneasca cu unul din cei mai mari mafioti din oras – decat de a fi raniti sau chiar ucisi cand merg cu 150km/h prin oras (prin trafic), cand trec la limita prin fata unui tren sau tir, cand masina lor explodeaza, si spre bucuria noastra reusesc sa sara din masina exact inainte de impact. In final insa asta este fictiune, este magie.

Urmarile acestor clipe magice nu apar insa pe micul ecran, ele apar in viata de zi cu zi – atunci cand un pusti sau o fetiscana aflat sub “influenta filmului” se urca la volan si se transforma brusc in SuperMan calcand pedala de acceleratie la maxim si demarand ca si cum MAGIstrala este numai a lor. Multi poate dintre voi iti vei admira macar un pic pe cei care au “tupeul” de a se arunca in trafic cu viteza si de a jongla de pe o banda pe alta pentru a ajunge la stopul ce se vede undeva departe la Victoriei si la care probabil ca voi veti ajunge abia peste 20minute - putini sunteti insa cei care va ganditi ca pana la acel stop vitezomanul asta ar putea schimba cel putin un destin si asta in cel mai scurt timp - putini sunt cei care stiu ca Politia Rutiera a pornit o noua campanie impotriva acestor accidente si anumite posturi de TV chiar li s-au alaturat. NU stiu daca ati vazut Apropo TV (unde Andi Moisescu a aparut in scaun cu rotile), Dansez pentru tine (o editie in care un vals minunat a fost interpretat de catre 2 soti, dintre care el se afla in scaun cu rotile) si de asemenea de spoturile TV ce au aparut deja de cateva ori pentru a ne atrage atentia cat de cat la cei din jur.

Accidentele sunt oarbe - nu se uita si nu lovesc doar in cei care incalca legea, cei raniti nu sunt intotdeauna vinovati, cei care sufera nu sunt oameni rai, nu sunt oameni care au ceva de platit si pe care Dumnezeu ii pedepseste astfel.

O sa ma intrebati probabil unde vreau sa ajung cu acest post – nu stiu exact unde as vrea sa ajung, dar as vrea cumva sa ma alatur celor care lupta impotriva accidentelor rutiere, mai ales ca imi place foarte mult sa conduc si as vrea sa pot face asta cat mai mult. Am “trait” un accident rutier absolut oribil, am vazut urmarile unui accident rutier provocat de imprudenta la volan si am fost lovita de un sofer beat si inconstient.

De fiecare data cand vad un accident sau cand ma gandesc la cum a murit regizorul Cristian Nemescu (eram acolo in momentul in care taxiul a zburat de pe sosea), nu pot sa nu imi aduc aminte de Ra. si de modul in care vacantele noastre in Apuseni s-au schimbat pentru totdeauna.

Acum multi, multi ani un grup de liceeni frumosi si fericiti ca au toata viata inainte au hotarat sa plece in weekend la munte – au pus in masina toate cele de trebuinta si au plecat sa infrunte “serpentinele” spre varful muntelui. Nu mai stiu exact circumstantele si momentul in care masina, o Dacie 1310, a iesit de pe carosabil si a cazut in prapastie – dar stiu ca din cei 4 pasageri, destinul unei singure fete a fost schimbat pentru totdeauna. Viata a ales ca in urma acelui accident doar Ra. sa ramana in scaunul cu rotile – o pustioaica ce iubea sportul, muntele, plimbarile, o fata ce nu a facut rau nimanui, isi iubea parintii si prietenii – intr-un cuvant iubea viata.

In urma acestui accident, desi in viata, totul parea mort – nici unul din planurile si visele pe care cineva vreodata le-a gandit sau pregatit pentru aceasta fetiscana nu se mai potriveau. Acum totul trebuia luat de la capat – totul trebuie gandit de la nivelul unui scaun cu rotile… in final familia a trebuit sa se mute, sa se adapteze noii vieti - blocul acela de 4 nivele nu avea lift si nu puteau cobora un carucior pe scari 2 etaje, cheltuielile cu medicamente erau din ce in ce mai mari, fetiscana aceea blonda si plina de viata s-a transformat intr-un copil retras, caruia nu ii mai placea sa socializeze sau sa stea cu cei care “mergeau”, privirile pline de mila ale celor din jur deveneau din ce in ce mai apasatoare si oricat ar fi incercat sa le spuna parintii ca “Suntem bine”, ei tot ar fi privit ca si cum ar spune: “Sigur… trebuie sa fie tari pentru Ra.”.

Anii au trecut si nimeni nu mai stie exact ce s-a intamplat cu Ra. – noii veniti in bloc nici nu stiu cine este ea; copii de atunci – adultii de acum si-au vazut de viata lor si au ascuns undeva adanc acele momente triste care “au spart gasca din fata blocului A”; doar cei mai in varsta isi aduc aminte arareori de Ra. - uitandu-se in fata blocului, in gradinita unde alta data ai lui Chirita, ai lui Mermeze, Jozsa si ai popii se adunau sa se joace. Si totusi unii spun ca Ra. asa puternica si hotarata cum o stiam a reusit sa deschida o sala de sport pentru copii cu dizabilitati, s-a casatorit si are si copii.

As vrea ca totul sa se termine asa idilic si ca in final cei care au trecut prin asemenea tragedii sa poata sa ia viata de la capat, un altfel de inceput – dar un inceput. In realitate insa nu este asa – sunt multe cazuri in care oricat de multa recuperare s-ar face corpul cedeaza, medicamentele nu au efect, psihicul oricat de puternic la un moment dat oboseste si totul este pierdut.

In loc sa ne chinuim semenii si sa ii facem sa treaca prin asemenea chinuri ucigatoare, nu are fi mai bine ca atunci cand ne urcam la volan sa ne gandim bine la ceea ce facem – nu ar fi mai bine daca pietonii care traverseaza aiurea acele bulevarde cu 6 sau 8 benzi sa mai mearga 20m sau 100m pana la primul semafor, sau prima intersectie sau trecere de pietoni.
Nu este oare mai bine sa previi, decat sa tratezi.


P.S… sper ca nu v-am dezamagit dandu-va impresia ca am sa va spun o poveste frumoasa – postul acesta este acel VA URMA de la finalul filmului…
vreti si imagini?! Click http://www.bogdanbaraghin.ro/portfolio/ – Foto: Bogdan Baraghin (impresionante poze Dl.).

*** August Rush ***

Nu m-am gandit niciodata ca tot ceea ce ne inconjoara este muzica – tot ceea ce traim, ce simtim, ce vedem, ce auzim sau pur si simplu percepem printr-o simpla atingere sunt note. Toata viata noastra este un dans – un vals, atunci cand suntem purtati de “val”, un tango cand viata ne pune in situatii mai putin obisuite si suntem in “sah”, este un passo doble atunci cand ne indragostim si fiecare particica a trupului simte acea fierbinteala ce alearga prin vene. Viata noastra nu este un film ce trebuie urmarit sau jucat, vietile noastre sunt simfonii ce trebuie compuse, cantate si in final impartasite cu restul lumii pe marea scena a Universului.
Aceasta este esenta vietii, trebuie sa asculti muzica sufletului tau – inchizii ochii si incet incet, trebuie sa inveti sa asculti ce spune intai inima ta, apoi mintea si pas cu pas cei din jur – si nu vorbesc aici de oameni – ascultati copacii ca sunt mai trainici, ascultati pasarile, cerul, vantul, luna si soarele – asculatati TOT ceea ce canta in jurul vostru, dar alegeti numai notele ce va vor ajuta sa scrieti propria simfonie a vietii voastre.
Cine stie daca nu cumva “surzind” in fata ator probleme si griji nu facem decat sa ne ratam propriul destin, ne pierdem astfel acea sansa care ii este data fiecaruia in viata. La asta ma gandeam astazi dupa ce am vazut un film care mi s-a parut absolut minunat si care poate ca mi-a redat un pic increderea ca undeva, candva eu voi auzi din nou acea muzica ce ma cheama.
V-ati oprit vreodata sa va ganditi cat de departe sunteti de ceea ce doreati sa deveniti cand erati copii, v-ati gandit vreodata ce v-a facut sa va schimbati parerea si din doctori, veterinari, astronauti sau printese sa fi ajuns in final economisti sau arhitecti sau cine stie mai ce. Nu ati avut niciodata impresia ca atunci cand erati copii erati mai hotarati si stiati mult mai bine ce vroiati de la viata – mai bine chiar decat acum cand sunteti adulti si sunteti independenti si responsabili.
Eu din ceea ce imi aduc aminte este ca vroiam la un moment dat sa fiu veterinar, eram obsedata de numele de Dragos si mai stiu ca dintotdeauna mi-am dorit sa am gemeni. Veterinar nu am devenit pentru ca prima data cand am fost la medic – cu pe atunci catelusul meu, acum ditai animalul - si avea o taietura la picior cand a trebuit sa ii tin piciorul care sangera am lesinat si am realizat ca nu as putea sa fiu un medic care nu suporta sangele.
Din punct de vedere al numelui pe masura ce am crescut am considerat ca nu conteaza cum il cheama atata timp cat ma iubeste si este alaturi de mine, atata timp cat in final EU – devenit intre timp NOI vom avea gemeni. Tot anul trecut insa si filmul August Rush m-au facut sa ma gandesc ca poate nu toate sunt la intamplare si de aceea acum sper ca undeva acolo mai exista un “Dragos” care asteapta. Si stiti de ce? Pentru ca vara trecuta pentru o scurta perioada am cunoscut un om pe care la momentul respectiv nu am stiut sa il apreciez cum trebuie, nu am stiut sa ascult ce imi spune inima si cred ca o mica parte din mine nici nu vroia sa o auda.
Il cheama Dragos si anul aceasta s-a casatorit cu Roxana, vor avea gemeni iar masina lor de familie este un Opel Astra.- v-ati prins? Un Dragos, O Roxana, Gemenii si Astra… este posibil oare sa iti scrii propria simfonie si in final altcineva sa o cante.

Sper sa nu… pentru ca oricat as asculta eu acum, notele acelea nu se mai potrivesc pe portativ.

The music is all around us – All you have to do is listen!

Un actor grabit...

Trebuie sa recunosc ca am o perioada mai proasta - probabil astrele mele s-au suparat si s-au asezat haotic, astfel ca nimic nu mai pare firesc, usor si nici lucrurile nu imi mai par ca alta data. Am revenit la ganduri mai vechi de care credeam ca am scapat la un moment dat, si totusi NU...
Ma simt ca intr-un film prost pe care nu il pot opri. Toata viata am urat filmele alb-negru, filmele cu cazinouri si jocuri de noroc in care toata lumea fuma tigari de foi, iar fumul acoperea intreaga camera si facea ca totul sa para obscur - imi dadeau o senzatie de deprimare si sufocare de la atata fum si mizerie morala - caci unde ati vazut voi cazinouri cu moral ridicat :).

Am reusit totusi arareori sa opresc aceste filme care pareau ca ruleaza la nesfarsit, am reusit sa deschid ferestrele, sa adaug culori cat mai multe, desi diluate putin cu roua diminetilor de vara sau de o ploaie timida de toamna tarzie, am reusit sa transfrom cazinourile in simple jocuri ale vietii, in jocuri ce ma provocau zi de zi...

In stilul asta am reusit sa suprevietuiesc multor scene stupide si prost jucate, multor momente in care uitam replicile si nici sufleor nu mai aveam, am reusit sa fiu spontana si sa gasesc replica potrivita sau macar acceptata de public, m-au aplaudat la scena deschisa atunci cand am avut o idee stralucita si m-au huiduit atunci cand starea lor de spirit nu a gustat poate glumele mele, au ras cu mine si de mine, au plans cu mine si pentru mine, dar mai mult am plans eu pentru mine si pentru actorul care nu mai reuseste sa vada care este adevarata lui fata.

Ma simt ca un clovn pierdut in propriul lui show - nu mai stiu care e fata adevarata - cea care rade, cea care plange ... pur si simplu nu mai stiu. Incerc sa ma conving ca realitatea este aceea care imi convine si aceea care imi place, dar cand ma uit uneori in oglinda si lacrimile acelea creionate siruiesc spre colturile gurii imi dau seama ca e mai mult decat posibil ca ceea ce credeam sa fie adevarat, e aievea.

Si stiti ce e mai rau din toate acestea! - sunt replici pe care nu reusesc sa le tin minte niciodata, nu reusesc sa le spun oricat de mult as vrea, sunt roluri pe care nu le pot juca desi mi-ar placea enorm. Acum cateva zile vorbeam la telefon si povesteam cu fratele meu ce am facut peste zi, ce simtim si ce vrem de la viata si ce vrea viata de la noi - si la un moment dat mi-a zis "Te iubesc sor-mea, noapte buna" - am ramas muta cateva secunde. NU am stiut sa dau replica, nu am putut pentru ca buzele nu au vrut sa rosteasca cuvintele, iar glasul meu nu a vrut sa asculte ce ii spunea inima - "Si eu Te iubesc" si stii asta - dar nu pot spune.

Nu imi place ce am devenit, nu imi place persoana asta rece si seriosa, cu un ten intunecat si cu un marait parca mereu in coltul gurii. Si totusi asa am invatat ca treci prin viata - ridici incet, incet un perete incat sa nu te mai enerveze haosul, ignori mizeria ce te inconjoara, lipsa de educatie, de bun simt, de dragoste fata de cel de langa tine sau chiar fata de tine - asa supravietuiesti in societatea de azi.


Dar... Dar, Eu nu vreau sa supravietuiesc, VREAU sa traiesc!

Viata are prioritate

Mergeam de cateva ore bune pe autostrada si incepusem deja sa ma plictisesc. Am admirat un timp panourile laterale fixate pe marginea autostrazii care in goana aceea nebuna iti dadeau senzatia ca treci pe langa niste castele minunate, construite pe creasta unor dealuri ce pareau ca au fost inzestrate cu toate minunile lumii – iarba de un verde crud parea ca niciodata nu a cunoscut arsita Soarelui, paraurile care se vedeau de departe ca niste mici cararui aveau un singur punct comun – Castelul.
Un peisaj mirific, dar efemer realizat din panouri reci de plastic, vopsite cat mai imbietor de mana omului, create de mintea acestuia pentru un singur scop – acela de a te mentine treaz si alert pe un drum monoton si intins ca in palma.
Linistea din masina devenea din ce in ce mai apasatoare, toti adormisera parca plictisiti sa tot priveasca acel castel care oricum parea sa domine meleagurie de mii de ani. Rulam linistita si cu muzica data cat mai tare pentru a ma mentine alerta si cat mai atenta la drum.
Ajunsesem sa imi doresc ca in toata pustietatea aia sa vad macar o masina, sa vad macar un pic farurile unei masini care sa vina din spate. Km cu km ne apropiam tot mai mult de destinatie si imi doream sa ajungem odata, sa imi pot destinde oasele, sa pot cobori din masina si sa ma plimb pana cand m-ar fi durut talpile.

In cele din urma monotonia drumului fu intrerupta de o lumina ce venea din partea dreapta - intorc putin capul si vad ca de pe un drum secundar venea cu viteza vantului un tir imens ce semana cu acelea din filme – cu farurile pe care si acum le vad parca cu coada ochiului, cu proiectoarele de deasupra toate aprinse si claxon infernal de tren ce spargea tacerea noptii.
Pe moment nu m-am gandit la ce putea sa se intample, la ce avea sa se intample – eu eram pe banda a II-a, el venea de pe un drum laturalnic si avea cedeaza trecerea, avea si o banda – a IV-a care tinea aproximativ 1km – aveam loc amandoi sa trecem – de ce claxona atunci?! Am continuat sa rulez, uitandu-ma insa cu teama si din ce in ce mai des in dreapta – De ce nu frana? De ce zgomotul infernal al claxonului nu se oprea? Ce voia de la noi? Gandurile au inceput sa imi alerge parca prin cap, reactiile imi pareau din ce in ce mai intarziate si imaginile din ce in ce mai deformate – Asta e fost? NU am timp sa franez? NU am unde sa virez? Atat… Asteptam doar lovitura aceea puternica, asurzita fiind de zgomotul sirenei. Asteptam momentul impactului si exact cand botul tirului parea ca va spulbera pur si simplu masina – Am deschis ochii.

Am trecut prin cel mai groaznic moment din viata – “cred” ca am atipit la volan. Peisajul linistit din jurul meu in momentul in care am deschis ochii m-a ametit si mai mult. Am tras pe dreapta si am zis: Gata! Schimbam soferii sau punem corturile.

Am invatat de aici ca intotdeauna trebuie sa iti cunosti limitele, trebuie sa fii realist si constient ca atunci cand pleci la drum nu poti calcula un traseu de mii si mii de km, dar sa uiti de opriri si de limitele corpului uman. Trebuie sa ai grija de cei din jurul tau, de cei a caror viata ai luat-o in mainile tale atunci cand un politist a avut curajul sa iti puna un carnet in mana, iar tu ai avut puterea de a intinde mana sa il iei.
Carnetul – nu este doar un plastic roz pe care scrie A sau B sau C, nu e un act care iti da renumele de “cool”, nu e un atesat, nu e o diploma … ESTE un card, o cheie ce poate deschide sau inchide usa mai multor destine.

Viata intr-adevar are prioritate...

de fiecare data cand vad acum panoul acela verde fosforescent in drum spre Sinaia – imi dau seama ca in acea noapte – Viata mea a avut prioriate. Versurile - Niciodata sa nu conduci mai repede decat poate ingerul tau sa zboare – imi revin de fiecare data in minte atunci cand calc pedala de acceleratie. Si totusi chiar daca uneori ingerul tau poate lua forma unui tir infiorator… e bine ca e acolo.

…. De data asta nu am P.S … ca am ramas fara cuvinte … Va doresc sa nu treceti prin momente ca acestea, imi doresc insa sa invatati ceva de la mine.

Dincolo de limite

- Hey pisi! Ce faci? Ne-am trezit?
- Hmm… asa si asa… inca sunt intr-o stare latenta ce astepta parasirea Bucurestiului. (I-am spus in timp ce zambeam lenes gandindu-ma la drumul ce urmeaza).
Am inceput apoi frenetic sa bagam bagajele in masina – rucsacii (sunt), corturile (sunt), gentile (sunt), mancare (avem), bauturi (avem) … pas cu pas si buburuza era din ce in ce mai aratoasa si cu un aspect de vacanta ce iti umplea inima de dor de duca.
Am terminat de pus in masina tot ce aveam, am pupat toata lumea prezenta, le-am lasat alor mei un biletel si un pupic scris cu rosu si: Hit the road, Jack! Ciresarii pleaca in vacanta.

Zambareti si nerabdatori pe la miezul noptii am depasit granitele Romaniei si am trecut in Ungaria. Ma asteptam sa simt un alt aer, sa vad alte fete si oameni altfel – dar schimbarea intarzia sa apara – oh!!! L – De ce nu se schimba nimic? Unde e diferenta? Unde e noul si necunoscutul – Aceleasi drumuri, aceleasi semne de circulatie si intersectii semaforizate, acelasi peisaj de munte cu vegetatie bogata si aer cat de cat curat.
Un pic cam tacuti acum, amutiti de inexistenta schimbarii am oprit la o benzinarie sa ne mai dezmortim putin. Am intrat alene in benzinarie si am inceput sa umblam brambura printre rafturi dupa ceva – nu stiam ce, dar voiam ceva.
Am luat de toate pentru toti si ne-am indreptat spre casa… punem tot pe tavita si aici – POC schimbarea – O domnisoara foarte dragutza si zambitoare desi era trecut demult de miezul noptii ne intreaba intr-o limba total necunoscuta ceva… Noi un pic nedumeriti ne uitam lung la ea si in final: Do you speak English?
Asa incepe totul … abia acum am trecut dincolo de granitele lumii noastre.

Am plecat mai departe in calatoria noastra prin Europa si dupa ce am “vizitat” autostrada dupa autostrada de la un moment dat visam sa dam cat de cat de un drum normal de tara sau de oras am ajuns la prima mare destinatie: Bruxelles. Am vazut astfel Bruxelles, Amsterdam, Haga, Copenhaga, Berlin, Praga, Viena si Budapesta. Nu toate orasele m-au “marcat” in mod deosebit dar au fost lucruri si obiective care mi-au mers la suflet intr-un mod anume – au fost lucruri pe care le-am admirat si pe care pot spune ca macar sufleteste le-am luat cu mine.
Am vazut oameni care zambesc pe strada fara un motiv anume, dar si trecatori de al caror perete de sticla nu puteai trece oricat ai fi zambit tu, am vazut oameni relaxati, oameni care mergeau pe strada flueirand, copii care alergau razand mai mult si mai tare decat pareau corpurile lor mici ca pot rezista.
Am vazut porumbei si lebede care veneau la chemarea omului, nu existau bariere, nu existau limite si totusi totul era controlat parca de o mana atotstiutoare.
Mi-au placut la nebunie plimbarile de la miezul noptii prin orasele pustii, orase care pareau rupte de lume – ziua erau un furnicar imens, iar noaptea pana si cladirile si statuile se odihneau. Ploaia care ne-a insotit pretutindeni incerca sa curete parca fiecare orasel vizitat – era un fel de gazda care pregatea fiecare locatie pentru venirea noastra – aranja fiecare coltisor de oras, mai adauga putina viata in orasele de obicei adormite – un festival local sau un mic grup de muzicanti care exact atunci concerta, mai linistea orasele zbuciumate si trimitea in drumul nostru numai oameni care voiau sa iti arate locurile in care ei erau, locurile cu care ei se mandreau si de care ei cu greu s-ar fi desprins.
Totul parea natural, fiecare zambet, fiecare mana intinsa, fiecare piatra pe care calcai si fiecare catedrala sau castel care te imbia sa ii calci pragul. Aici in aceste locatii religiile nu mai aveau limite, oamenii pareau sa nu aiba prejudecati sau inhibitii si toti vorbeau o singura limba – fericirea.

Stiu ca pare exagerat ce spun si ca mai mult ca sigur nu totul este roz si nu totul este impecabil, dar asta e prima senzatie pe care o ai atunci cand gresesti in trafic si nu auzi claxoane, atunci cand esti pe o pista de biciclisti si nu te calca nimeni, atunci cand aiurit de frumusetea locurilor te lovesti de un om care se uita in ochii tai si in loc de ura iti zambeste, atunci cand te poti plimba linistit pe strada fara ca nimeni sa se uite stramb la tine si sa se gandeasca ce cauti tu la ora aia pe strada, atunci cand intri intr-un magazin si nu te urmareste o tanti sau un nene de la paza la fiecare pas, desi ai o fata de om cat de cat serios.
Relaxarea si calmul uneori exagerat mi-a placut la acesti oameni, dar in acelasi timp m-a facut sa ma gandesc un pic cu regret la noi – la oamenii care ma inconjoara si la care tin – noi de ce nu aveam asta. De ce noi nu putem merge linistiti pe strada, de ce noi ne claxonam si ne blocam intersectiile, de ce alergam prin viata si nu invatam macar sa mergem la pas si uneori chiar sa ne oprim cand e rosu si sa ne gandim un pic la ceea ce facem.
Am petrecut astfel 10 zile in alta lume, intr-o lume aflata intr-un mare glob de sticla, departe de agitatia si de intristarea Bucurestiului, o lume aparte in care oamenii stiu sa puna pret pe viata si pe a trai si nu pe cum traim si cat de in sus suntem fata de cel de langa noi.
De la oamenii acestia pe care de multe ori ii dispretuim fara sa stim de ce am avea de invatat foarte multe – o astfel de imagine m-a impresionat foarte mult in Copenhaga. Doi parinti pe bicicleta incercau sa isi invete puiutzul sa mearga si el pe bicicleta – ei aveau desigur biciclete de oameni mari, negre, sobre si destul de zdravene in timp ce fetita lor care nu avea mai mult de 2 anisori – avea o bicicleta micutza roz cu 2 roti ajutatoare. Mergeau amandoi in cerc, in jurul fetitei in timp ce radeau si ii spuneau: Hai! Hai! Bravo! Asa…. Si uite asa “pas cu pas” un copil care inca nu stia inca sa mearga – invata de fapt sa zboare – invata increderea, invata bucuria de a fi alaturi de ai sai, invatat sa zambeasca si sa mearga mereu inainte in timp ce mami si tati creau un cerc protector in jurul ei.

Asta este cel mai bun inceput de viata….

In incheiere insa am sa va mai spun ceva dar sa nu spuneti nimanui – Eu una ma bucur totusi ca sunt acasa. Cand am intrat in tara am realizat ca imi era dor de muntii nostri, de verdeata ce ne inconjoara, de drumurile care nu sunt niciodata la fel, de serpentinele din munti, de apele de strabat tara noastra – intr-un cuvant de agitatia romaneasca.
Si mai mult decat atat sunt sigura ca si noi putem sa fim fericiti asa cum am vazut in alte tari si chiar mai mult decat atat – noi suntem in stare sa ne pastram zbuciumul in suflet si sa invatam sa fim fericiti.
Tot ceea ce trebuie sa facem este sa: “Creem ca un Dumnezeu, sa comandam ca un rege, sa muncim ca un sclav” – Constantin Brancusi - citat aflat in Berlin pe o strada cu citate celebre.

P.S. …. Romania is my country

*** August 07, 2006 - Eu, Scriitorul indurerat ***

Au trecut 2 ani si totusi parca totul s-a intamplat mai ieri....


De multe ori am incercat sa imi exprim tristetea prin intermediul altora, cuvintele lor erau intotdeauna mai potrivite; versurile si cuvintelor erau mai profunde, ei traiau sentimentele de 1000 de ori mai intens decat mine. Asta e motivul pentru care imi place sa rad atunci cand sunt fericita si sa “citez” cand sunt trista. In scris totul este altfel, frazele se combina armonios si o vorba ce starneste durere in sufletul scriitorului, ii da cititorului un sentiment dulce de liniste – ce durere este in sufletul acestui om, dar eu sunt fericit ca nu a trebuit sa trec prin asta, eu doar citesc, eu nu am sa patesc chiar asa.

Azi insa, acum si aici, am devenit scriitorul indurerat … in miez de noapte m-am gasit plangand si gandindu-ma la cat de neghiobi suntem crezand ca suntem vesnici. Niciodata nu ne gandim sa spunem o vorba buna cand plecam de acasa, niciodata nu spunem IMI PARE RAU (lasa ca ii spun altadata), niciodata nu spunem TE IUBESC (lasa ca stie asta deja), niciodata nu ne gandim ca distanta dintre doi oameni inseamna NIMIC atunci cand macar gandul se indreapa catre celalalt ...

Ma simt pierduta, disperarea si tristetea pe care le simt parca nu sunt ale mele… s-au mai dus oameni, am pierdut bunici si prieteni, unchi si matusi, verisori si totusi…. acum e altfel… imi vine sa urlu, sa urlu pana voi simti ca plamanii pocnesc, imi doresc sa aud acel racnet de durere si disperare pe care numai in filme il vezi exprimat, vreau in fata LUI sa stau in genunchi si sa-L intreb DE CE? …
De ce nu ne spui dinainte ce o sa se intample, de ce nu ne pregatesti pentru moarte, de ce ne lasi sa suferim, de ce ne dai sentimente daca numai lipsa sentimentelor si raceala te ajuta sa treci peste durere si peste moarte, de ce unii pleaca mai repede ca altii…. Si pe langa toate astea DE CE nu stim cu totii pentru ce suferim … ne chemi la TINE unu cate unu si intotdeauna cei ramasi sunt de fapt cei lasati in intuneric…

Ingenunchez inca o data in fata TA si spun “De ce ai luat-o langa tine cand nu toti isi luasera RAMAS BUN”….

P.S .. Andi, inca ne gandim la tine :)

Un om pe niste scari (Partea a II-a)

Doica Maria este o batranica, maruntica cu parul carunt parca de cand lumea si cu un zambet cald ce pare a fi in armonie cu intreaga gradina. Ochii ii sunt inca tineri si privirea ei agera ne masura pe fiecare din cap pana in picioare si ii spunea parca repede, repede ce fel de oameni suntem – Om bun! Soptii eu in gand mai mult instinctiv.
Dupa o scurta tacere, batrana ne intreba daca ne place gradina ei si ce flori frumoase au rasarit anul aceasta. Amutiti de atmosfera de poveste ce ne inconjura, precum si de batranica aceasta care parea sa pazeasca aceste meleaguri de mii de ani fara ca macar o data sa fii trecut dicolo de pragul portii rosii – am reusit in final sa maraim cateva cuvinte de admiratie si de lauda. Salvarea noastra a fost Ilinca – cu o voce un pic tremuranda si totusi entuziasta, ea ii spuse bunicii cum ne-a povestit despre fiecare floare, fiecare copac si fiecare suflet aflat in curtea aceea, dar ca nu isi mai aducea aminte povestea pietrelor.
Bunica surase atunci si parca un licar de tristete ii brazda fata: AA!! Pietrele! Pietrele sunt cele mai statornice in viata unui om. Pietrele sunt singurele care nu au o poveste a lor, dar care intotdeauna vor sti povestile altora si le vor spune mai departe.
Asa cum am invatat eu de la mama mea, asa va invat si eu pe voi – oamenii vin si pleaca de langa noi, insa fiecare in viata noastra are menirea lui, fiecare este o piatra de temelie pentru ceva ce are sau v-a avea loc. Sunt oameni care raman cu noi pentru un motiv, pentru o perioada sau pentru totdeauna.
Oameni suntem insa si uitam adesea de semenii nostri – suntem prea firavi si cu firi mult prea naive pentru a ne aduce aminte de cei care cel putin odata in viata au contat pentru noi. Dumnezeu pe de alta parte stie cum sa ne oranduiasca drumurile si cum sa ni le impleteasca astfel ca in viata intalnim oamenii de care avem nevoie si nu intotdeauna oamenii la care visam.
Astfel fiecare piatra din aceasta curte este asezata de Dumnezeu pentru a spune povestea omului ce a trecut pe aici, fiecare treapta din ceasta curte este o etapa din viata noastra. Asa cum spune si o vorba din batrani – nici un om nu poate trece prin acelasi rau de 2 ori – nici apa nu va mai fi aceeasi, nici omul nu va mai fi la fel, insa pietrele le vor spune acceeasi poveste – Ati mai trecut pe aici!

Am plecat de la doica Maria cu zambetul pe buze, cu un sentiment de liniste si implinire pe care nu il mai traisem de demult. Azi am invatat lucruri noi …

La plecare m-am aplecat sa deschid cel mai de jos zavor al portii si pe una din pietrele de langa poarta scria de asta data cu litere clare - abia rostite: ROXANA – am devenit o poveste si cineva, candva imi va asculta piatra…

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu -
El cobora solemn din conştiinţa mea,
Iar Eu urcam surâzător spre ea!...

P.S.. Nu va mai grabiti … urcati mereu treapta cu treapta.

Gradina Raiului (Partea I)

Buna dimineata, Soare!
spuse o voce suava si apoi un sarut scurt pe buze alunga lumea viselor)
Buna Dimineata!
(maraii eu un pic deranjata de razele Soarelui care patrundeau prin jaluzelele subitiri de trestie). Am simtit atunci nevoia sa ma intind, sa simt fiecare muschi incordandu-se la limita, sa ma afund si mai mult in cearceaful racoros de bumbac, care inca mai pastra mirosul de levantica si de dimineata de vara – senzatia de relaxare de dupa, combinata cu lumina soarelui de vara si mirosul diminetii imi mangaia ochii si imi dadeau o stare de plutire.
M-am ridicat usor, usor si plutind parca m-am indreptat spre baie unde un dus rece mi-a revitalizat fiecare celula… Trezita brusc parca, m-am imbracat in graba, mi-am prins parul intr-o coafura imposibila ca aspect, dar comoda pentru o zi de Luni, am pus ochelarii de soare pe cap, am apucat de pe birou cheile de la masina si intr-un suflet am inceput sa cobor scarile.
Coboram scarile atat de repede incat din cand in cand mai saream cate una, cate doua si abia atunci tot pasind peste acele trepte reci, de piatra si grabindu-ma sa ajung jos de parca asta era cel mai important lucru – am realizat cu adevarat insemnatatea vorbelor doicii Maria.
Doica Maria este o batranica pe care am cunoscut-o in weekend-ul trecut cand am facut un mic popas la Telega. Plecasem mai multi zvapaiati sa cutreieram muntii, dar in drumul nostru aveam sa facem o scurta oprire, la Ilinca, unde sa ne racorim cateva ore. Au trecut ceva ani de cand nu am mai vazut Telega – orasel mititel in plina dezvoltare, rasfirat pe vai si dealuri, cu multa verdeata, cu oameni calmi, care te saluta din varful capitei de fan pe cand treci pe langa caruta lor trasa de un cal bine ingrijit – ca doar asa ii sade bine omului gospodar.
Ajunsi la Ilinca am intrat putin timizi in curte, caci nu mai fusesem niciodata acolo si primele impresii, primele imagini ne-am coplesit. Odata trecuti de poarta aceea mare si rosie, ferecata cu 7 lacate si 7 zavoare precum in povestile fratilor Grimm, o casuta micuta si parca fermecata ne-a zambit dintre copaci. Nimic din atmosfera de dincolo de poarta nu se mai simtea aici – am inceput sa urcam treptele micute de piatra ce duceau pana la casuta aceea batraneasca, ce se afla undeva sus, la baza unui deal – un deal ce o imbratisase cu drag. Drumul pana la casa era invaluit de copacii care isi impleteau crengile deasupra capetelor noastre. De-o partea si de alta dealul era parca sapat in trepte si pe fiecare platforma formata, o mana dibace si iubitoare de frumos plantase flori in mii si mii de culori. Mama natura iubea aceste meleaguri mai mult decat orice alt loc parca – curcubeul florilor atragea fluturi care mai de are mai frumosi si mai colorati, pasarile ciripeau duios odihnindu-se pe crengile copacilor, iar un catel plapand cu ochi de caprioara, dadea fericit din coada la vederea strainilor abia sositi. Ajunsi la casuta, ne-am asezat tacuti in pridvor, am tras aer adanc in piept si am simtit cum “muntele” ne umple plamanii atat de obositi de aerul Micului Paris.
Ilinca – o fetiscana frumusica foc, cu 2 codite blonde, zurlii aparu din casa si cu zambetul pe buze ne invita sa facem o mica plimbare prin gradina. Am plecat astfel in mica noastra calatorie exploratorie – de data aceasta coborand treptele ce se aflau de cealalta parte a casei, dar care de asemenea erau ascunse de copacii stufosi.
Cu sufletul plin de mandrie Ilinca ne arata fiecare trandafir, fiecare crin, fiecare bujor sau fulg de nea inflorit si ne spunea povestea lui. Fiecare planta sadita avea o poveste de spus, avea un nume si o insemnatate; fiecare copac era un eveniment din viata lor, a familiei si fiecare era un suflet.
Coborand alene si privind atenta la fiece floare si lucru pe care Ilinca ni-l arata, un trandafir plapand si rozaliu, ce rasarise printre pietre mi-a atras atentia. Mireasma pe care o emana acel trandafiras era de nedescris. Aplecandu-ma sa il miros si sa ii ating petalele catifelate am trecut usor cu degetele peste pietrele printre care micutul rozaliu isi croise drum spre Soare. Atunci am observat ca aproape fiecare piatra ce forma treptele, avea mici gravuri sau semne ce pareau a fi facute dinadins. Am incercat sa inteleg ce scria acolo, sa le gasesc o insemnatate dar unele pietre erau atat de imbatranite si de slefuite de timp si ploi incat nu se puteau citi nimic.
Precum un orb incearca sa dibuiasca fata celui cu care vorbeste, prin atingeri usoare si cu mainile tremurande asa am incercat sa citesc cu ochii mintii secretele spuse de timp si de pietre. Era un …A..L..E.. si incet incet degetele parca insetate au inceput sa “vada” din ce in ce mai clar… ALEXANDRU – am spus in final cu voce tare – de parca descoperisem unul din cele mai mari secretele ale lumii.
Ilinca se intoarse si cu o privire umila imi spuse ca nu stie ce inseamna si nici nu isi mai aduce aminte daca i-a povestit bunica, dar ca mai multe nume sau date se gaseau scrise pe treptele ce strajuiau gradina. Putin dezamagita am plecat mai departe, insa gandurile mele au ramas pironite de acele pietre – citind parca nume dupa nume, an dupa an si cautand o insemnatate pentru fiecare. Intr-un final am ajuns iar la poarta celor 7 lacate, unde de aceasta data ne astepta insa doica Maria, bunica Ilincai.

M-am trezit de dimineata cu un sentiment ciudat, aproape necunoscut de plutire si confuzie. M-am dat dat jos din pat si decorul necunoscut m-a facut sa fac un mic pas inapoi – Unde eram?... Patul acela mare, covorul cu motive traditionale, vitrina cu paharele mari de cristal, zestrea ce decoreaza peretele dinspre Rasarit – sunt la bunica J – ies in curte, iau niste apa rece de ploaie si imi umezesc fata – Deschid ochii si ma privesc in oglinda – ce chip frumos, ce zambet, ce traire divina, ce miros de transdafiri de dupa ploaie imbraca gradina, ce Soare blajin zambeste alene de dupa coltul casei, simt fiecare bataie a inimii mele, aud fosnetul florilor de trandafir si vad razele de Soare cum mangaie atent picurii de roua inca prezenti pe frunze – aud tot, vad tot dar nu reusesc sa compun o imagine clara – cine e fetita din oglinda si mai mult decat atat – de ce rade?

M-am pierdut pentru o clipa!! Nu mai stiu exact cum si nu mai stiu cand - dar m-am pierdut. Eu sunt din toate punctele de vedere un “om” calculat, ma organizez si reorganizez, fac liste si fiecarui obiect sau activitate ii pun culori diferite, aranjez pana si activitatile vietii dupa anumiti pasi si anumite criterii, hainele trebuie sa fie dupa culoare, forma, utilitate si anotimp – v-am spus sunt un “Control freak” – si totusi m-am pierdut si mi-e dor de mine.

Mi-as dori sa fiu ca fetita aceea din oglinda - as vrea sa observ frumusetea lucrurilor ce ma inconjoara, as vrea sa vad copacii infloriti si oamenii fericiti, as vrea sa vad campurile rosii de maci, as vrea sa alerg desculta in apa marii si sa nu simt decat mici furnicaturi in talpa in timp ce marea incerca sa stearga urmele pasilor mei din nisip.

Am incercat in acel moment, in acea oglinda sa ma reculeg, sau mai bine spus sa regasesc si sa refac acel sentiment de siguranta – am planificat totul si am facut o lista cu tot ce trebuie ca sa imi revin – stiti ce am patit in final!? Am pierdut lista?? Eu ?!?!?! am pierdut lista… (Vina e a mea ce-i drept – trebuia sa fac o copie si am uitat).

Am trecut mai departe. M-am gandit ca voi regasi zambetul meu in privirile si vietile celor din jur, mi-am propus ca in fiecare dimineata sa ma uit la oameni zambind si sa astept un zambet ca raspuns – am exersat in mintea mea de cateva ori, dar m-am trezit in final obosita de cat ma incruntasem la ceilalti. In loc sa imi raspunda cu un zambet, oamenii l-au furat pe-al meu.

Am incercat sa vorbesc cu copii si sa le aflu secretul fericirii, pentru ca ei inca nu stiu de ce frunzele mor toamna, ei nu stiu de ce mami si tati au incetat sa mai rada si sa se uite unul in ochii celuilalt, ei nu stiu sa urasca, si nu stiu ce e uratul… DAR stiu ca doar un zambet si un gangurit aduce fericirea celor din jur. In final insa am obosit si sa observ copii, am obosit sa ii aud razand pentru ca am realizat ca nu le mai inteleg motivele – traim in lumi diferite – nu imi doresc ca ei sa ajunga sa cunoasca lumea noastra asa cum e acum, dar nici nu stiu cum sa fac lumea noastra sa ii primeasca zambind.

Mi-am continuat plimbarea prin lumea intunecata si confuza a gandurilor mele si mi-am spus ca numai eu pot gasi lumina, nici un alt om, sau copil sau chiar intelept nu are sa imi ofere raspunsul intrebarilor mele daca eu nu sunt pregatita sa le aflu.

Am deschis ochii, am tras aer adanc in piept pentru a ma imbata cu mirosul trandafirilor, mi-am mai umezit inca o data ochii cu apa aceea rece si apoi m-am uitat inca o data la fetita care acum imi facea cu ochiul din oglinda, chemandu-ma parca. O idee nastrusnica mi-a incoltit in minte si atunci am… am spart oglinda…

Multumita si surazatoare am intrat in casa sa caut o foaie de hartie – imi adusesem aminte lista.

P.S. Nu mai vreau sa regasesc copilul din mine, vreau sa cresc EU si sa construiesc lumea pentru copii ce vor veni … Vreau sa le pot raspunde cu un zambet desi nu le voi intelege ganguritul…

*** The thought of the day ***

Have you ever been in the position of saying something even if you were thinking something else - well... if often happens but you have to be.. how do you call it ?!?!?! .... A diplomat.

*

What do you say in a Congrats e-mail to your boss:

Thank you very much XX! However I really think that even if sometimes one of us makes a step forward it's all because of the team that he/she has behind - therefore I owe and share this award with the colleagues who have trained me, to the guys who keep us active all the time and last but not least to Mrs. XXX who is our boss and always stays by our side.

*

What do you think when writting the e-mail:

Thank you very much XX! I really desearve this award since I am the only one working here and standing up to all the pple, the only one who is able to work with the sales guys and understand their jokes. So I think this award came a bit too late but I will accept it anyway.

*

P.S. ... Aceast blog este un pamflet si trebuie tratat ca atare!

1 Mai in Vama (Veche)

Vama Veche nu e o statiune. In Vama Veche nu se face turism. In Vama Veche nu te duci in vacanta. Vama Veche nu are nevoie sa fie salvata, ci sa fie inteleasa. Vama Veche e mai mult decat o bucata de nisip, cateva baruri, rasarit de soare, o epava si oameni care se aduna acolo de ani de zile sa vada marea. Vama Veche e Vara, iar vara incepe acolo, in fiecare an pe 1 Mai.

Vama Veche incepe dimineata, la rasarit. Cu precizie de ceasornic, la "Ovidiu", cea mai veche terasa a locului, incepe Boleroul lui Ravel exact atunci cand Soarele iese din mare. Stai pe o bancuta de lemn, asculta si priveste! Daca noaptea de distractie nu te-a trimis deja in cort, inseamna ca somnul se cere alungat cu cafea cu rom. Pentru ca in Vama ai tot timpul din lume, stai sa vezi cum se trezesc oamenii! Un concert de fermoare, fosnete, urari de “Buna Dimineata!”, totul pe un fond specific: tipete de pescarusi si valuri spargandu-se de tarm.

Pana cum vreo 2 ani, in Vama nu existau ziare. Acum cinci-sase ani, doar vreo cinci, zece masini stinghere isi croiau drum prin Vama. Era pustiu pentru ca se voia asa. Acum au aparut “dusmanii”: restaurant cu preturi de Mamaia, masini cu fite, pantofi cu toc tarsiti isteric pe stradutza prafuita, cate o magaoaie din lemn cu pretentii de club de fite.

Dar mai sunt si corturile, si oamenii desculti, cu flori in par, mai sunt focuri si cantece de chitara, mai sunt inca barurui cu muzica rock. La pranz, topit de caldura n-ai decat sa te retragi la umbra unei terase si sa cauti un bors de peste preparat de pescari. Si apoi ai program de voie: poti sa te retragi la umba cortului si sa citesti, poti sa stai cu prietenii la vorbe si bere, ascultand muzica de suflet la una din terase, poti sa dormi, sa-ti continui plaja, poti sa faci ce vrei, ca de-asta esi in Vama.

Apune Soarele? Tocmai bine, inseamna ca s-a copt hamsia, servita neaparat cu mamaligutza si mujdei de usturoi. E timpul sa-ti alegi distractia de seara. In ultimii ani, Vama Veche are cate o terasa pentru oricine. Ai chef de jazz, fado, blues si alte muzici alese? Te duci “La Soni”. Daca vrei rock alternativ, da o raita prin “Expirat”. Heavy Metal gasesti la “Epava” si “La Pirati”. Boogie si dans pe plaja pana-n zori tot la “Ovidiu”. Sau te aduni cu 3 prieteni si-o chitara pe malul marii si va gasiti propria muzica.

Oricare ar fi alegerea, un lucru e sigur: nu vei dormi, pentru ca trebuie sa mai prinzi odata rasaritul si Boleroul lui Ravel.

P.S... Ce bine ca sunt la munca :(

(Photo - Razvan Chirita - un geniu)

Şiroaie de sânge

Siroaie de sange iti curg pe obraz,

Si-n ochii Tai lacrimi s-ascund;

Sub lemnul durerii Tu luneci si cazi,

Iar spinii in carne-Ti patrund.

Adanca-I durerea ce-n suflet o strangi!
Urcusul Golgotei e greu.

Iar cel pentru care Tu suferi si plangi,

Isuse, Isuse sunt eu.

Sub ploaia cumplita a pumnilor grei,

Te rogi pentru cei ce Te bat:

"Parinte, ai mila de dusmanii mei,

Si iarta-i, ei nu stiu ce fac!"

Tu om al durerii, de toti parasit,

Pe cruce Te stingi luminand.

A mortii putere prin moarte-ai zdrobit,

In lume speranta-aducand.

Isuse, la Tine ma-ntorc azi cait,

Si stiu ca Tu n-o sa ma certi,

Eu, omul cel josnic ce-atunci Te-am lovit,

Plangand azi Te rog sa ma ierti...

Hristos a inviat!

Vinerea Patimilor

Cum bine spunea fratele meu cel mare si intelept – am avut o zi de trecut cu rosu in calendar si apoi uitata … De dimineata am plecat la munca - om normal, cu mintea limpede – m-am trezit de dimineata sa plec din timp ca nu cumva sa ma pierd in trafic si sa intarzii la servici. Norocul fraierului binenteles – daca de obicei faceam cam 1h azi am facut 15minute. Am ajuns, am dat Buna Ziua unui birou gol si m-am apucat de treaba. (oamenii cu adevarat normali si-au permis sa mai intarzie un pic ca doar era sarbatoare – Vinerea Patimilor).

Uite asa incep ziua mai devreme decat imi doream – munca, pauza, munca, pauza si in final inca o pauza ca sarbatoaream ziua unui coleg – plecam amandoi agale prin trafic sa luam cate ceva d-alea gurii – si pentru cei mici, si pentru cei mari, si de dulce si de post – sa fie pentru toti ai nostri. Domnul a tinut cu noi si am ajuns rapid, la intoarcere insa inca o data am putut vedea cat de mult conteaza in trafic sa fii prost si bagaret … un nene sofer nu avea rabdare sa stea dupa fraierul din fata lui care statea sa cedeze trecerea (un triunghi mare, alb cu rosu iti facea cu ochiul din coltul intersectiei) – asa ca pac, pac, viraj dreapta, taie-mi fatza, baga-te in trafic si BUM se infige in aripa din drepta a fraierului care incerca sa fie corect. Injuraturi, slogane si gesture inutile – masinile amandoua varza au tras pe dreapta.

Fiind martori tacuti ai acestui eveniment nu am putut decat sa ne uitam la ei, sa spunem ASTA E – Doamne Ajuta! si sa mergem mai departe - dupa ce in prealabil ne-am asigurat si am cedat trecera.

Ajunsi cu bine la servici am baut, am mancat, am ras si in final am plecat spre casuta fratelui meu. Pe drum rulam linistita pe banda intai cand un alt domn care vorbea la telefon s-a gandit sa vireze de pe banda a treia spre banda intai, fara sa mai semnalizeze – pur si simplu a incercat marea cu degetul – sau mai bine zis franele buburuzei mele.

Am franat surd – o senzatie de rau si stupoare mi-a invadat corpul si pur si simplu nu am mai fost in stare sa reactionez cu nimic – am pus frana pana a inceput sa tremure masina – nu am mai apucat nici macar sa injur, sa urlu sau sa gesticulez – Dansul era deja prea departe. Cu o stare de lasa-ma sa te las am plecat mai departe. Am trecut de vizita cu bine, am plecat la sala, am iesit in oras si in final am luat-o spre casa.

In afara de oboseala unei zile cu dus si intors, plina de evenimente mai mult sau mai putin placute nu simteam decat o stare de nemultumire si nu stiam de ce… Nu va speriati am aflat!!! La 11 noaptea suna interfonul si o voce calma imi spune ca a gasit un portofel cu numele meu, undeva aruncat aiurea.

Cobor, recuperez portofelul, multumesc cavalerului din taxiul galben si in final intru in casa verificand ce mi-a mai ramas din ce aveam. La prima vedere aveam totul – la a doua privire nu mai aveam nimic – cica asa incepe totul …

Nu am sa mai spun nimanui ca inteleg prin ce trece daca nu am trecut eu insami prin acea experienta – nu m-am gandit niciodata ca pierderea unui banal portofel te poate face sa te simti vulnerabil si amenintat la orice pas, iti da o senzie de rau si de murdar.
Asadar la 11.30 noaptea am inceput un tril de telefoane – inchide cardurile, vezi daca au fost folosite, vezi daca au reusit sa scoata bani, blocheaza orice tranzactie, fa alte carduri, da informatii, cere informatii, agita-te, vorbeste, urla, explica, astepta pe HOLD sa afli in ce categorie se incadreaza urgenta ta – este cu adevarat o urgenta, sau ti se pare si LASA ca iti spunem noi daca e urgenta sau nu, daca sa te agiti sau nu.

In final totul se termina – ai inchis cardurile si esti lefter pentru urmatoarele 2 saptamani pana vei avea alte carduri noi, portofelul il arunci scarbit la gunoi (ca un gunoi a pus mana pe el), tragi adanc aer in piept si obosit de vartejul de senzatii incepi sa plangi… De ce? Pentru ca cineva, cumva, undeva a aruncat o privire in viata ta si a calcat in picioare farama de intimitate pe care o aveai … portofelul tau .. a place where no one has gone before – THE FINAL FRONTIERE – acum au trecut si de asta.

Ce senzatie de kkt – ma duc la somn – Noapte Buna!

Traffic Story

Pst! Pst! Do you want to know something –
I am smiling? You know why – I do not know either?
Or maybe I do but I cannot say…
Stop asking! Stop!..
Alright I’ll tell you! J but it’s a traffic story with cars and smoke and music and finally like all stories LoVe.

It all began some time ago, don’t remember what date it was exactly but I know it was one of those days in which you are glad to be alive, a day in which you realize that you actually love life, and people, and the ups and downs that life reserves – a day that you have been expecting and finally come when you expected less.

As I was saying I was on my way home, spring was finally here and I was feeling the change that was near me, I was living it – I was looking around and smiling with no reason, I was singing and driving, I was dancing on the beats of my heart because Safri-Duo was singing.

Yeah, you fool! It was not a romantic song – it was one of those with drums and beats, and slam dunks and all kind of moves that I can never understand, but which I was now following. Uhhh! – I lost myself in the atmosphere so back to the story.

While I was singing and driving, I pulled down the window to feel the smell of spring rushing in … Suddenly I felt that there was something, someone watching me so I looked next to me and there he was – a guy (sweet I must say) watching me driving and singing and laughing (for sure because of my voice).

I turned red and blue a few times before I actually opened my mouth and said Hi! – We looked at each other for some time and continued driving side by side even if the others were flashing their lights and saying not so nice things … Pfiu! I know!!! People! … We drove like that for a few seconds then I turned my head and run – I got the green light, he stayed behind, as it turned red… J. Time has passed and I thought that day was just a traffic moment… but I was so WrOnG.

Last Friday I woke up and left for work – It started out as a very ugly day – I was sleepy, bored, annoyed and struck in traffic. I thought some music might cheer me up so turned on the volume and started singing along with the radio – it was a very funny song singing and while I was trying my best to follow it, I looked at the driver next to me – I simply choked – It was the Phantom from traffic.

We spoke a little – we had all the time in the TRAFFIC – Now his face has a name, and a meaning, and a number and also a car just like mine but a different color. Now you get why am I smiling J !!! … I might tell you the rest of the story some other time – Got to go now – If I leave now I have a chance to catch the 6 a clock traffic jam ….

P.S… In life you can never expect for all the traffic lights to be green at once...

Întâlnire cu efect nociv...

Întâlnire cu efect nociv...
m-am întâlnit într-o seară cu un sentiment
abia ieşit din starea de levitaţie,

Cu o voce melodioasă şi pupile dilatate,
inventaria ziua ce se scufunda în zare.

Figuram pe la jumătate
zămislită în rădăcini fără copac

Am vrut să mă ridic...
îmi crescuse o aripă
doream să fiu zborul.

O umbră a pământului
mi-a pus piedică şi am căzut
într-un poem lipsit de relief

de atunci nu mai simt,
nu mai văd sentimente…
ochii mi s-au depărtat de cap

sensibilitate neînţeleasă
de ordinea umană
alunecată în tăcerea simţurilor
devorate de existenţă

am o zi proastă
memoria şi-a amintit
această întâlnire ce mă sfidează şi azicu braţele încrucişate...

Zambeste … Maine poate fi mai rau ...

De cateva saptamani tot incerc sa ma eschivez si sa evit deprimarea care ma pandeste la orice pas – vad din ce in ce mai mult cum cei din jurul meu cedeaza in fata stresului, a problemelor prea multe sau prea putine, a singuratatii, a supararii, a divorturilor venite pe neasteptat, a sentimentelor exprimate adesea prea tarziu sau poate niciodata. O sa spuneti ca am ceva cu viata de ma tot iau de ea – dar in final cred ca am dreptate.
Incerc si incerc sa imi spun mereu – Zambeste!! Maine poate fi mai rau ... nimeni insa nu imi poate promite ca azi o sa fie mai bine ca maine sau ca maine nu va fi o zi mai frumoasa ca cea de azi.
In viziunea noastra fiecare zi este diferita de celalata si fiecare zi este una noua… dar daca nu e asa… daca traim aceeasi zi si noi nici macar nu stim. Nu se poate dovedi ca azi e azi si maine e doar o alta zi.
Acestea fiind spuse va intreb: Nu v-ati trezit niciodata cu un sentiment de deja-vu, nu ati avut niciodata impresia ca si ieri cand ati deschis ochii pisica se uita fix la voi, sau ca primul gand a fost acelea de a spune: Ce as sta acasa!!, sau ca atunci cand a sunat telefonul stiati deja ca e EL care suna sa vada daca v-ati trezit?
Stiu deja ca o sa imi raspundeti majoritatea Da, asa ca acum ma intreb eu: Traim oare mereu aceeasi zi sperand ca maine va veni? Visam doar ca maine va fi mai bine ca azi? Ne mintim cand ne spunem ca maine o sa fie mai bine? …. La intrebarile astea nu mai stiu sa raspund, dar stiu ca mereu adorm sperand ca maine voi face cu totul si cu totul altceva: maine o sa incep sa traiesc pentru ca asa nu se mai poate – maine o sa ies in parc cu cainele, o sa ma duc la sala, o sa ies cu prietenii, o sa pregatesc ceva special doar pentru noi doi, o sa ii spun ca IL iubesc, o sa rad mai mult, o sa vorbesc mai mult si poate chiar am sa ma apuc de citit o carte noua.
Cu planurile acestea adorm si sper ca ziua care incepe la miezul noptii sa fie una noua mai buna decat cea de ieri, va fi o zi in care visele mele sa devina realitate… ce se intampla insa cu visele mele daca la ora 00:00 ziua de azi o ia de la capat, daca miezul noptii nu e altceva decat momentul in care timpul se reseteaza si voi retrai aceleasi douazeci si patru de ore…


In noaptea astea am sa stau de veghe …. Visele mele trebuie sa se indeplineasca :D

Femeile in viziunea barbatilor

Ca tot a fost ieri 1 Martie si majoritatea barbatilor au crezut ca e ziua femeii (nota: 1 Martie este ziua primaverii – 8 Martie e ziua femeii) si pentru ca am citit ceva putin diferit si care mi-a placuta - adica exact cee ce voiam si vrem sa auzim toate sa auzim - am vrut sa pastrez articolul intr-un loc dragutz si placut mie.

Gandurile unui barbat: Ei bine, da, tare mi-ar placea sa o iubesc pe Pamela Anderson... o data, de doua ori. Nici Angelina nu-i tocmai de lepadat. Nici Paris, desi e cam atoasa, dar treaca mearga... prin patul meu. Da, imi atarna ochii dupa cate vreun fundulet bombat si sani supradimensionati. Si da, ador sa rasfoiesc revistele cu poze cu femei perfecte. Pentru ca nu ma intereseaza cat la suta din ele e Photoshop. Admir si asta-i tot ce fac. La fel cum privesti la un tablou dintr-un muzeu, tablou pe care, chiar daca prin absurd ti l-ai permite, nu ai face decat sa-l agati pe un perete si sa te lauzi cu el de doua ori pe an.
Cu femeile pe care le iubim lucrurile stau altfel. Pe ele le admiram pentru ca exista, pentru ca le putem atinge si le putem iubi. Si nu in ultimul rand pentru ca putem fi iubiti de ele. Nu spun ca exteriorul nu conteaza. Conteaza si acesta si inca mult. Insa daca am ocazia sa cunosc o femeie (si in general daca ma intalnesc cu ea, stam si vorbim macar cat sorbim o cafea), care nu intra in standardele clasice de frumusete, insa care ma atrage prin felul ei de a fi, incerc sa o cunosc mai mult. Si in acest fel am ajuns sa iubesc femei grasune, de care radeam cand tineau cure de slabire, dar si slabanoage de 40 de kile, pe care da! hainele stateau ca pe umeras, insa erau dulci si copilaroase. Am iubit atat de mult uneori incat si celulita parea mai frumoasa pe acea femeie, insa e drept, au fost ocazii in care am adorat prea mult personalitatea si prea putin fizicul... si nu au sfarsit bine.Fizicul conteaza. Insa nu cerem perfectiunea. Pentru ca o poza este doar atat, o imagine. In timp ce o femeie in carne (uneori prea multa) si oase (si doar atat) are personalitate si suflet.

Andrei

IuBeSc Gara

Iubesc gara. Iubesc gara pentru ca ma invata mai multe decat o scoala, decat un parinte, decat o carte… ma invata OAMENI… ma invata diferente. Imi deschide ochii. Imi ridica sufletul….. imi inalta privirea…

Gara mi-a devenit prietena si nu ezit s-o vizitez de cate ori am ocazia. Vad oameni, oameni adevarati, oameni simpli, tarani, oraseni, familii, singuratici, tineri, batrani, toti laolalta. Toti trec. Toti trecem… ma uit la unii si ma indentific cu ei. Ma uit la altii si-mi zic: asa niciodata… dar viata e o gara… te urci dintr-un tren in altul, si-mi reformulez gandul: niciodata nu spune niciodata… pentru ca niciodata nu stii unde te duce trenul…
Ma uit la sinele care se incurca si se descurca, la nodurile de cale ferata, la liniile paralele… imi amintesc de relatiile mele… imi amintesc de toti aceia care s-au plimbat altaturi de mine intre peroanele vietii mele. Imi amintesc de cei care au trecut pe langa mine fara sa am nici o tangenta cu ei… si sufletul meu e o gara, si trenuri vin si pleaca… dar sinele raman…ocazii ratate, trenuri pierdute…

Stiati ca viata mea are si ea un chiosc de ziare? stirea zilei se vede pe fata mea… are un birou de informatii: vrei sa stii din ce directie si la ce ora a ajuns ultima durere? Intreaba-ma… am si o bucata de suflet in renovare, dar dupa cum imi aminteste gara clujului… renovarea e continua… si-mi amintesc de toate garile si proiectele uitate in renovare. De toate planurile si visurile abandonate din “lipsa de fonduri”, lipsa de motivatie, lipsa de chef sau de incurajare…si uite asa ne plimbam toti dintr-o gara in alta. Suntem trenuri si suntem gari… oameni vin si pleaca, sanse anuntate si neanuntate, ocazii intarziate sau venite la timp…un oras. O gara. Un suflet. O viata. O destintatie?

P.S .... autor necunoscut...

Complete as One

I had someone tell me, just the other day, that one is not complete without a spouse. It made me wonder: How do I, and other single adults, gain a sense of confidence and self-worth in a society that believes such a statement to be true?
Many people believe they cannot truly live until they find their significant other. They are unable to believe in themselves until they find partners who believe in them. Some people do not feel they have worth until they find someone to give them a sense of worth. And there are many who gain confidence from a dating or marriage relationship. But is this the only way, or, more importantly, the best way, to find oneself?
This type of belief systems indicates a dependency on something or someone other than God. Any time we look to anyone or anything other than God to give us meaning, to meet our needs, we are creating an idol. We are allowing something or someone to take God's place in our lives. This is serious business to God. Idolization is adultery to Him; it hurts Him as much as we hurt when friends betray their loyalty to us. He wants to have that place in our lives. He will give us more meaning and worth and acceptance than any "significant other" ever could.
In the end ... Yes, I'm complete. You're complete. And it has nothing to do with whether or not we're married. It has everything to do with the fact that Christ lives in us and with Him we are not only complete, we have everything we need to live the life of a fulfilled, successful adult.

P.S. .. I guess I have to keep searching for God and for my better half!

Eu si cu mine in lumi paralele

”Aceasta este rutina fiecarei zile, dar sînt si zile diferite în care spre exemplu, fiind la scoala în clasa a I-a primesti o temã, un moment de neatentie si întelegi cã trebuie sã umpli un caiet întreg de liniute si bastonase, asta pîna a doua zi. Negãsind pe nimeni acasa începi a-ti face temele, scrii cîteva pagini de bastonase si liniute, iesi afarã, în curte, te asezi pe trepte cu caietul în manã. Trec cîteva ore, caietul ajunge scris pe jumatate insa te cuprinde panica la gîndul cã nu vei reusi sã-ti faci tema, te intrebi unde este mama. O învinuesti pentru faptul cã nu este lîngã tine, crezînd cã aceasta ar fi domolit panica instauratã în fiinta ta. Frunzele ruginii cad alene prin curte, Soarele te priveste, si tu cu lacrimi in ochi, te uiti spre cer si intrebi o entitate necunoscutã “Cu ce am gresit de sînt astfel pedepsitã?”.

Nu mai stiu unde am gasit fragmentul de mai sus, dar citind m-am gandit cat de singura si de trista trebuie sa se fi simtit copila aceea. NU cred ca trebuie sa fii parasit pentru a te simti singur. Cred ca pe lumea asta exista 2 tipuri de oameni si pentru a nu fi singur trebuie doar sa gasesti calea de a te intelege cu amandoi – Copilul si maturul din tine …

Natangi suntem cu totii - nu realizam decat tarziu ca noi cu noi traim in lumi paralele. Suntem copii si nu putem intelege de ce mama sau tata se grabesc atat, de ce trebuie sa mearga spre scoala atat de repede (doar scoala nu pleaca nicaieri), de ce cand vin sa ne ia de la scoala se grabesc sa ajunga acasa (casa e mereu acolo - si ieri ne-am grabit sa ajungem la ea si ea ne astepta), de ce nu vor sa stea sa se mai joace cu noi in nisipar, de ce nu se mai murdaresc cand iesim in parc, de ce nu iau in brate catelul murdar de noroi – doar e Sufletel al nostru – cainele adus de tata, de ce nu au timp sa faca haz cand facem o boacana, de ce mama nu mai rade cand ma stramb, de ce seninul din ochii tatei nu mai apare cand ma trezesc zambind...

Pe de alte parte suntem insa maturi si am vrea ca asta mic sa mearga un pic mai repede, sa inteleaga ca nu avem timp de joaca in drum spre scoala, sa inteleaga ca trebuie sa ajungem odata acasa ca sunt atatea de facut, sa inteleaga si sa nu se mai murdareasca mereu de noroi, sa inteleaga ca in parc trebuie sa fie cuminte, sa inteleaga ca Sufletel nu mai e catelusul jucaus de acum 6 ani ... pur si simplu am vrea sa inteleaga… sa se maturizeze.

Cu astfel de ganduri ajungem sa mergem impreuna de mana pe strada si totusi fiecare paseste in lumea lui… micutul insa incercand sa tina pasul cu tatal sau se va mai opri din cand in cand sa miroasa dimineata friguroasa de toamna, va mai arunca o privire fugara catre frunza care se indreapta spre pamant in valuri line, va mai strange putin ochii atunci cand o raza de Soare ii va face cu ochiul la coltul unui bloc, va merge cu gura cascata uitandu-se la stolurile de pasari ce trec pe deasupra capului sau in drumul catre tarile calde, va arunca un zambet strengar spre celalalt copil care si el se grabeste si incerca sa tina pasul cu mama lui, se va bucura inca sa simta natura care se trezeste ceva mai tarziu si mai lent decat l-a trezit pe el mama dimineata. Uite asa copilul ce alearga spre nicaieri, spre SCOALA de care mama sau tata ii tot povestesc ca ii va placea se impiedica cu atata stangacie incat ridicandu-se, se uita la copilul de langa si ii spune: “Ti-am zis ca nu mai pot intarzia si azi la servici”….

P.S … inca sunt un copil care admira frunzele si care se uita dupa cocori, care e “deranjat” de Soarele tomnatic in timp ce se indreapta catre servici – Da Doamne sa nu ma impiedic!

Thoughts That Hurt

I have heard once in a movie that when we die we lose 21 grams… I used to think that the person who said that must have been the most sensitive in the world and must have been through a lot as only a broken heart could think that we are only worth 21 grams.
I have growen a little bit since then and I think otherwise, I have been hurt too and I have hurted others, my heart has been broken and mended and broken again. I have cried and then laught, laught and then cried and in the end I have realized – we die when we lose those 21 grams, we do not lose them when we die – we actually cease to live when we have spend all those coins, when we have left the little colibry fly away or ate the whole chocolate bar.
We are so busy nowadays with our jobs, our carriers, our image that we forgot why were we born – we were given a life and we do not even know how to spent it. We have destroyed the very essence of life and all we have is an empty existence. We keep complaining that we do not have enough, that the world is cruel and that there is a continuous battle for our dreams. We are so rapped up and determined to blame somebody that we skip to see that fact that WE ARE THE WORLD – we are what the world is made of, we are the judges and the victims, we have made our rules and now we are too tired to play them.
It is time for us to change and live a little – is it useless to exist if we can no longer live and as a very dear friend used to say:
“Patience we have, my friend .. time not so much…”

The Mommy Test

I was out walking with my then 4 year old daughter. She picked up something off the ground and started to put it in her mouth. I asked her not to do that.

"Why?"

"Because it's been laying outside and is dirty and probably has germs."

At this point, she looked at me with total admiration and asked:

"Wow! How do you know all this stuff?"

"Uh," I was thinking quickly...everyone knows this stuff.

"Um, it's on the Mommy test. You have to know it, or they don't let you be a Mommy."

"Oh."

We walked along in silence for 2 or 3 minutes,
but she was evidently pondering this new information.

"I get it!" she beamed.

"Then if you flunk, you have to be the Daddy."

Un nou inceput

O mie si unu de ganduri ma napadesc acum si simt un nod in gat si nu stiu de ce. Oare asa trebuie sa simt, oare asta simt si alti oameni cand nu stiu exact ce trebuie sa simta sau cum trebuie sa reactioneze sau ce trebuie sa spuna?.

E ora unu noaptea si acum 45min am aflat ca cea mai buna prietena a mea a devenit mamica… Cel mai mare dar pe care omenirea il poate face unei femei si ea l-a primit. Are un baietel minunat (ca doar seamana cu parintii), cica agitat si a mai luat si 10 la nastere.

Imi sa plang si plang pentru ca asta simt... simt nevoia sa plang si sa nu ma opresc – rad putin si apoi iar plang, dar plang lacrimi de bucurie. Oare am voie sa ma bucur? Cred ca da – pentru ca ma bucur pentru ea, pentru ei, pentru ca ii cunosc si acum un baietel frumos ne va cunoste si el pe noi toti la randul lui…

Bine ai Venit – Bogdanel!

(Hai! Cine e urmatorul sa ii faca un prieten de joaca )

P.S ... Asta da un nou inceput